Un recent articol al lordului Dahrendorf, cu titlul "Politica frustrarii", abordeaza si confirma teze pe care eu insumi le enuntasem, spre indignarea unora, intr-o serie de editoriale culminand cu cel intitulat "Epopeea frustratilor".
Respectiv
Un recent articol al lordului Dahrendorf, cu titlul "Politica frustrarii", abordeaza si confirma teze pe care eu insumi le enuntasem, spre indignarea unora, intr-o serie de editoriale culminand cu cel intitulat "Epopeea frustratilor".
Respectivele teze afirma ca saracia extrema provoaca apatie iar nu revolta. Saracimea constituie eventual doar o masa de manevra pusa in miscare de cei care au inceput sa se apropie de prosperitate (materiala sau sociala) dar gasesc drumul blocat ori nu pot avansa pe atat de repede pe cat si-ar dori-o, din motive pe care nu le controleaza. Acestia sunt frustratii. Purtatori ai maniei, ei constituie materia prima a contestarii, revolutiei sau terorismului. Ambitiile starnite de iluzia succesului facil si apoi zdrobite, ii imping spre radicalism si actiuni dramatice, expunandu-i totodata seductiei liderilor populisti (ca Hitler sau...). Asa se explica de ce oameni, altminteri decenti, au sustinut politici nefaste sau au raspuns chemarii unor conducatori detestabili.
Cauzele concrete ale frustrarii sunt diverse. Ele pot fi sintetizate in faptul inegalitatii sau a relatiei asimetrice intre persoane. Cu cat foarfeca succesului social se deschide cu atat cei aflati pe bratul coborator sunt mai nemultumiti si mai agitati. Ei nu cred ca odata cu urmatoarea forfecare vor avea sansa de a se ridica. Cu cat distanta de plutonul fruntas creste si polarizarea sociala in acest pluton este mai mare, cu atat cei ramasi in urma nu sunt dispusi sa inteleaga ca realizarea dezideratelor lor se produce prin acumulari lente, iar nu prin salturi rapide. Teama de cronicizarea polarizarii contribuie la aceasta stare de spirit. Ea se asociaza nefast cu nesiguranta consecutiva ruperii de realitatea - buna sau rea, dar cunoscuta - unei lumi apuse ori parasite, in conditiile in care lumea - reala sau iluzorie, dar incerta - spre care se tinde ramane indepartata.
La nivel global, pierduti intre nesiguranta si dezamagire, frustratii cauta iesiri fie emigrand catre centrele de prosperitate din tara lor sau din strainatate, fie planuind "revolutii populiste" - la scara locala (uneori cu conotatii nationaliste) ori la scara universala -, fie promovand, inclusiv prin terorism, fundamentalisme de tot felul. Pentru cei care vad in migratie solutia modernizarii rapide, criza majora apare la a doua generatie. La cei nascuti din parinti emigranti originile identitare sunt doar un mit in timp ce marginaliazarea in tara de imigratie este un fapt cotidian. Acestia ingroasa randurile populistilor de stanga si provoaca reactia crescanda a populismului de dreapta. Din ciocnirea lor, ca si din esecul populismelor locale, se degaja energii care alimenteaza "gherila mondiala antimondialista".
In cazul UE, nu instalatorul polonez care lucreaza in Franta pune in pericol ordinea si civilizatia moderna consacrate aici, ci profesorul maghrebin care constata ca pentru el ascensorul social european este blocat in timp ce acasa mizeria este nesfarsita. In cazul Romaniei, nu minierul in somaj submineaza disciplina democrata ci minoritateta intelectualilor care calcata in picioare de oligarhia post-comunista - adesea vechi nomenclaturisti - crede ca poate opta doar intre sustinerea unei pseudorevolutii oranj-populiste conduse de vreun grobian "providential" si emigrarea in Silicon Valley.
Inainte de a ne intreba ce este de facut trebuie sa stim cine este de condamnat si pentru ce? Cine raspunde pentru nasterea iluziilor si pentru zdrobirea lor? Pentru consecintele negative ale politicilor izvorate din frustrare? Dincolo de exceptii, frustratii sunt neindoielnic victime: ale inegalitatii glorificate ca si ale egalizarii fortate; ale lipsei de solidaritate si de respect al diversitatii; ale egoismului si autoizolarii oligarhiilor nationale si transnationale; ale indiferentei, arogantei si nepriceperii elitelor politice in gestiunea asteptarilor si distributia resurselor; ale lasitatii si minciunilor populiste. Fiind victime frustratii sunt deopotriva demni de compasiune si de protectie.
Nu este, insa, mai putin adevarat ca in incercarea de a se proteja in fata agresiunilor intrinseci raporturilor asimetrice generatoare de frustrari, victimele isi pierd inocenta. Ele nu numai ca strang venin ci afla si cum pot folosi veninul in aparare. Cei intelepti stiu sa transforme veninul in medicament. Ceilalti il folosesc ca otrava si infecteaza tesutul social. Acestia, desi tot victime, trebuie opriti.
Vina primordiala si raspunderea ultima pentru propagarea politicilor frustrarii si pierderea inocentei victimelor o poarta, insa, agresorii, respectiv cei care perpetuand asimetriile si refuzand masurile afirmative si discriminarea pozitiva, ucid speranta si hranesc insecuritatea. Iata de ce solutia trebuie cautata aici. Ea impune solidaritatea ca singura forma de egoism inteligent, precum si generozitatea celor mai norocosi in deschiderea accesului la prosperitate si la mijloacele de producere a prosperitatii pentru fiecare la chiar obarsiile culturii sale.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.