Ne tine in loc viciul dezorganizarii

Intr-o precedenta convorbire, publicata in ZIUA, ati afirmat: ,,Noi, romanii, nu stim... ca nu stim sa organizam munca". Sunt tentat, asemenea unui celebru personaj al lui Marin Preda, sa va intreb: pe ce va bazati?
Pe observatii facute timp de peste patru decenii. Din '62, de cand mi-am inceput cariera jurnalistica, am calatorit in toata tara, m-am documentat de zeci de ori in fiecare dintre intreprinderile semnificative ale economiei romanesti. In multe locuri am fost de fata la nasterea platformelor industriale, uneori chiar de la baterea primilor tarusi, am vazut inaltandu-se fabrici, combinate, le-am vazut apoi producand. Am cunoscut, in toate aceste intreprinderi, mii si mii de oameni: directori, ingineri, mesteri, lucratori, activisti de partid si de tineret. Pe multi, pe foarte multi i-am intalnit in timpul lor liber. I-am vizitat acasa, le-am cunoscut copiii, sotiile, i-am ascultat vorbind liber, destainuindu-se deschis, spunand ce au pe suflet. Ceea ce m-a izbit, cu deosebire, este faptul ca foarte putine dintre intreprinderile romanesti duceau lipsa de oameni de caracter, de oameni talentati, inteligenti, harnici. Era uluitor! Personalul angajat in economia romaneasca avea atribute pentru munca de performanta. Dar performanta se incapatana sa nu apara.
Calitatea e lasata in planul doi
Conjugati verbele la timpul trecut. S-a schimbat ceva in prezent?
Sub aspectul performantei... nu. Economia romaneasca a pus si pune in prim-plan cantitatea. Lasand calitatea in planul doi.
Totusi, economia de astazi nu mai seamana cu economia de ieri.
Intr-adevar, nu mai seamana. Schimbarile sunt esentiale. Dar performanta tot n-avem. Sa incep insa cu schimburile. Inainte de 22 decembrie '89, intreprinderile romanesti aveau cuvinte multe in titulatura si bani putini in conturi. Multe dintre ele nu aduceau profit, ci produceau pierderi. Sufereau presiunea unui sistem hipercentralizat, dominat de egalitarism si de absenta oricarei concurente, care descurajau de cele mai multe ori si inteligenta, si talentul, si harnicia, si setea de invatatura. Chiar si caracterele. Dupa 1 ianuarie 1990, cand s-a tras linie, politica economica a cunoscut an de an schimbari importante. Planificarea s-a prabusit. Treptat, am inceput sa vorbim despre economia de piata. Despre credite in loc de subventii. Despre contracte in loc de relatii centralizate. Chiar despre promovarea stimulentelor materiale in locul celor exclusiv morale. Lucrurile s-au miscat insa incet, mult prea incet. In primul rand din cauza absentei unei adevarate concurente. Se adauga si promovarea unor facilitati pentru salvarea intreprinderilor nerentabile. Vechile reflexe, care au ramas multi ani predominante, n-au facut si nu fac decat sa intarzie impunerea disciplinei financiare. Fara sa ofere lucratorilor si managerilor nici un fel de motivatii.
Deseori, in sondaje, apare o sentinta grava: romanii traiesc mai rau decat inainte de decembrie '89. Cum o comentati?
Oamenii spun ce simt. Si ei asta simt: ca o duc rau. Sondajele nu fac analize. Ele masoara simtirea colectiva. Cert este ca incepand din decembrie '89 romanii au inceput sa nazuiasca la o bunastare imposibila. Viata n-a curs insa ca in vise, ci pe fagasul ei real. Ne-am ales cu prea multa inflatie, cu somaj si cu scaderea nivelului de trai. Sondajele au inceput sa arate ca populatia se teme de disponibilizari, de somaj, de inflatie. Mai ales de inflatie. A devenit obsesiva aceasta teama de cresterea generalizata a preturilor si tarifelor. Dar nici autoritatile, nici populatia n-au inteles ca inflatia apare mai ales atunci cand se restrange oferta de produse si de servicii. Daca pe piata ar fi fost mai multe servicii, mai multe bunuri, care sa provina din mai multa munca performanta, am fi avut mai putina inflatie. Asa insa, loviti de inflatie, romanii au dat uitarii cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucratoare, salariile amputate de dinainte de decembrie '89. Raul de-atunci a ramas o amintire, tot mai mult estompata. Raul de astazi e istorie traita. Dar, incet-incet, se schimba societatea, se schimba viata noastra, creste numarul salariatilor care castiga bine, au aparut magazine care nu se deosebesc de cele din Occident, se extinde sistemul creditelor de consum. Toate pe fondul dezinflatiei si al cresterii economice.
In societate persistao mentalitate a delasarii
Dar avem si saracie multa...
Avem. Si vom mai avea. Pentru ca standardul de viata este legat strans de productivitate, de rentabilitate, de inovatia tehnica, de progresul stiintific. In ultima instanta, de performanta economica. Nu am ajuns insa la astfel de valori. In societate persista o mentalitate a delasarii. In '90, oamenii gandeau ca pierderea locului de munca echivaleaza cu pierderea sensului existentei. Intr-o alta societate, cu piata normala, o astfel de declaratie ar fi sunat straniu. Piata muncii e flexibila, oamenii isi schimba frecvent locurile de munca, isi schimba chiar profesiile, fara sa li se para o drama. La noi, insa, somajul era socotit o catastrofa. Cu timpul, insa, gandirea s-a schimbat. In intreprinderile cu pierderi, unde se impunea reducerea surplusului de personal, au fost ingrosate cozile in fata birourilor de disponibilizari. Contractul suna straniu: 12 sau 16 sau 24 de salarii contra acceptarii titlului de somer. Desigur, fara convulsii sociale. Intr-o astfel de conjunctura am mai pierdut ceva caractere, ceva harnicie, cate ceva din setea de invatatura. N-am pierdut inteligenta. Din nefericire, insa, e de prea multe ori canalizata catre lucruri rele: delasare, coruptie, inselaciune. Societatea romaneasca are nevoie ca de aer de munca indarjita si de produse performante. La noi, insa, lucrurile sunt amestecate. Unii, intr-adevar, muncesc din greu. Si bine. Multi insa nu dau deloc in branci. Sau dau in branci, dar munca lor nu-i competitiva. In fabricile statului, nu in toate, dar in multe, nu se munceste cu prea mare insufletire. In loc de profit se aduna risipa, pierderi, stocuri de produse care nu se vand. Nici serviciile, chiar daca au cunoscut schimbari importante, nu ating standarde moderne. De altfel, romanii apeleaza rareori la servicii organizate. Dominanta e piata neagra. Din aceasta cauza, la nivelul intregii societati, cu prea putine exceptii, nu se simte inca inviorarea asteptata. Multe macarale inca stationeaza. In tara miroase prea putin a ciment, piata de consum n-are anvergura dorita. Pentru a schimba lucrurile avem nevoie de un ferment.
De o mai buna organizare a muncii?
Exact. Revin si spun ca ne lipseste aceasta cheie: munca bine organizata.
Cheia organizarii muncii
E vorba cumva de buturuga mica?
E voba despre... o cheie. Fara ea, romanii n-aveau cum (si n-au cum) sa reuseasca sa descuie usa de la tezaurul in care este pastrata performanta. Totul se petrece ca intr-o banca. Tezaurul e pazit cu strasnicie. Usile blindate, de la intrare, nu pot fi deschise decat cu mai multe chei, aflate in raspunderea unor persoane diferite. Cheile sunt actionate toate deodata. Daca lipseste o cheie... usa nu se deschide. Dupa observatii indelungate, facute ani la rand, in sute de intreprinderi romanesti, dar mai cu seama dupa compararea acestor observatii cu altele, bazate pe documentari in intreprinderi din stainatate, din Europa si de pe alte continente, am inteles ca in industria noastra nu avem o cheie: stiinta organizarii muncii. Fara ea, usa tezaurului cu performante nu se deschide. N-are importanta daca e buturuga mica sau buturuga mare. E una dintre cheile pe care n-o avem. Este motivul ce face sa nu avem nici performanta.
Si e singura cheie care ne lipseste? Pe celelalte le avem?
Nu. Ne lipsesc si altele. Bunaoara, concurenta. Din aceasta cauza, deseori, la noi e sfidata logica economica. Urmarea? Piata se intoarce cu capul in jos: in timp ce consumatorii platesc muzica, producatorii aleg regina balului. Ei, producatorii, desigur cei mari, cu capital de stat, mai au inca sansa de a face din preturile lor oxigenul care ii ajuta sa supravietuiasca. incurajandu-li-se indolenta. Si prejudecata nenorocita ca ,,Merge si asa!" Adica prost. Preturile de productie, in loc sa exprime eforturi pentru cresteri calitative, acopera munca dezorganizata, incompetenta manageriala, risipa si furturile. ,,Munca" si ,,productia", lipsite de necesarul climat concurential, au facut sa se infunde bani multi in blocajul financiar. Si alti bani, tot multi, in stocuri de produse fabricate, dar nevandute. Ce observam? Ca aceasta cheie, concurenta, e legata cumva de cealalta. De organizarea muncii. Daca am avea concurenta am avea, vrand-nevrand, si preocupari pentru o buna organizare a muncii. De ce? Simplu: fara o munca bine organizata n-ai cum sa faci fata concurentei.
Un lucru e greu de inteles. Romania a trecut printr-o jumatate de veac de socialism. Munca a fost planificata. Totul a fost centralizat si planificat. Nici macar cu atat n-am ramas din planificare: cu o buna lectie de organizare a societatii?
Aparent, planificarea era legata de o buna organizare. Schema exersata decenii la rand, pana in decembrie 1989, avea inlantuiri logice: se planificau resursele, se planificau productiile, se planificau preturile, se planificau banii ... Nu era nevoie nici de piata concurentiala, nici de preturi concurentiale. Intr-o economie dominata de ideologie, ce miza zgomotos pe leul stabil, pana si preturile erau... stabile. Bancile, toate de stat, jucau dupa cum canta planificarea. Banii erau putini, creditele se imparteau in asa fel incat sa apuce toate intreprinderile (si ele tot de stat), toate cooperativele, cele agricole, cele mestesugaresti si cele de consum. Iar ,,stabilitatea" leului nu se putea intretine decat cu dobanzi mici. Sub rata inflatiei. Pentru ca, pana in 1989, daca preturile mai reuseau sa se miste, uneori destul de vizibil, dobanzile erau ,,inghetate". Esti tentat sa gandesti: cu atata rigoare se ajungea de la sine la o buna organizare. Dar nu era deloc asa. In realitate, economia a resimtit dur lipsa pietei libere. Si a concurentei. Planurile au fost date peste cap. Statul, unicul patron al intreprinderilor romanesti, si-a evidentiat copios viciul dezorganizarii. Toate veniturile obtinute de intreprinderi, atatea cate se adunau, erau varsate in ,,oala comuna" si tot de aici resursele erau repartizate pe baza de plan, fara nici o legatura cu eficienta economica. Leul avea cursuri multiple, in raport cu dolarul, pentru a nu se mai intelege cine aducea valuta in tara si cine doar consuma. Aprovizionarile se faceau la preturi ajustate prin birouri, fara nici un fel de racordare la costurile interne si internationale. Eficienta nu era niciodata corect calculata. De aici dezinteresul pentru competitivitate, pentru rentabilitate si pentru profit. Statul - patron incuraja efectiv cresterea cantitativa a productiei in vreme ce calitatea ramanea simpla vorba de rapoarte statistice. Intreprinderile supravietuiau totusi, chiar si in cazurile in care inregistrau ,,cresteri - minus", pentru ca nu aveau de infruntat concurenti competitivi. Iar statul le garanta perenitatea. Mereu se spunea ca a sosit momentul adevarului. Se puneau in miscare programe ambitioase de... organizare superioara a muncii si a productiei, care insa in cele din urma erau ucise de birocratie. Chiar si planurile riguroase ramaneau simple petice de hartie, pentru ca nu li se asigura finantarea. De aici mai era doar un pas pana la o veritabila harababura... planificata. Planul stabilea: o intreprindere intra in productie, sa zicem, la 15 martie. Dar nu intra in productie nici pana la sfarsitul anului. Si nici in anul urmator. Dar produsele ei erau planificate, repartizate la alte intreprinderi, care nu puteau sa lucreze pentru ca nu mergea aprovizionarea.
Totusi, incepand din 1990, mult timp, la noi s-au varsat multe lacrimi dupa planificarea pierduta. Si astazi, inca, mai sunt exprimate regrete ca am renuntat prea usor la plan. Care e punctul dv. de vedere?
Piata libera a intreprinderilor de stat
Istoria ne reaminteste ca o natie este matura pentru schimbare daca intelege bine ce reprezinta valoare, ce trebuie sa fie aruncat peste bord si ce trebuie sa fie pastrat. Ce sanse mai avem? Numai una: sa intelegem ce ne trage inapoi, sa vedem unde ne aflam si unde trebuie sa ajungem, ce avem de facut. Dar mai cu seama sa intelegem ca nu vom putea regenera traiul nostru daca nu vom regenera munca. Iar munca nu se poate baza pe un fetis. Caci nimic altceva nu a fost ideea de plan, in Romania, decat un fetis. O jignire adusa lucratorilor industriali, ametiti de un fals: ca ei ar conduce societatea; o jignire adusa intregii noastre societati. Caci planurile erau mincinoase. S-a spus intr-adevar ca, la granita dintre anii 1989 si 1990, cand planificarea s-a prabusit dintr-o data, economia romaneasca si-a pierdut mai intai busola, apoi si-a pierdut pietele. Fals. Pentru ca a existat si o alta realitate economica, mult mai puternica. Practic, s-a mai produs o prabusire in decembrie '89, care de fapt a rasturnat si a bulversat total sistemul economiei nationale. Ca sa intelegem ce s-a intamplat, voi spune un lucru care s-ar putea sa socheze: din 1980 si pana in 1989, economia romaneasca (socialista) a supravietuit nu pe baza planificarii, nu pe baza centralizarii, care au adus-o intr-o fundatura, ci pe baza unor mari piete specifice. Dintre acestea, cea mai importanta a fost piata libera a intreprinderilor de stat.
Piata libera?! Pentru intreprinderile de stat?! In socialism?
Intocmai. Sau, mai exact, semilibera. Caci intreprinderile de stat, ca sa fie primite in piata, aveau nevoie de... un bilet de intrare. O hartie oficiala: repartitia eliberata de Comitetul de Stat al Planificarii. De fapt, lucrurile erau ceva mai complicate, fiindca CPS ,,prindea" in plan si Ministerul Aprovizionarii elibera efectiv repartitii, dar nu aceasta precizare are importanta. Ci alta, mult mai importanta. Si anume ca aceasta repartitie ii dadea dreptul unei intreprinderi sa intre in piata si sa se prinda in joc. Fara repartitie nu se putea intra pe piata. Dar in momentul in care o intreprindere ajungea in arena, vedea ca aici nu mai era nimic planificat. Pentru ca, se stie, dupa 1980 nici mama repartitiei nu mai era de ajuns pentru ca o intreprinere sa-si obtina resursele. Desi de la o anumita tribuna se spunea mereu ca ,,avem tot ce ne trebuie", nu aveam. Asa ca nimeni nu era luat in seama numai cu repartitia. Era nevoie si de... plata.
In bani? Pretindeau mita cei care ar fi trebuit sa livreze materii prime si materiale potrivit planului?
Nu in bani! Caci banii nu mai aveau valoare. Au aparut niste mijloace specifice de plata. Eu cunosc intreprinderi care lucrau numai cu fiare, dar si-au facut carnatarii de exceptie, ca ,,mijloace de plata". Si nu numai carnatarii, ci crescatorii de pasari, de porci, pescarii, vinoteci si asa mai departe. Toate aceste intreprinderi aveau sectiile de aprovizionare umflate, cu cate 60-70 de oameni in schema, care bateau tara incarcati ca niste hamali si care, practic, faceau aprovizionare mituind cu carnati, cu slanina, cu tuica si cu alte produse. Iar cand nu razbeau functionarii de la aprovizionare, cei din ,,primul cerc", cel mai mare, intrau in joc directorii. Si incepeau schimburile: unul dadea carne, altul tabla si asa mai departe. Iar cand nu razbateau nici directorii, ,,platile" se faceau la nivelul prim-secretarilor judeteni.
Embrionul coruptiei
Sa intelegem ca in anii '80 s-a dezvoltat embrionul coruptiei in Romania?
Intr-un fel da. Mai ales ca functiona si o piata libera a serviciilor. Cea mai interesanta, se pare. Pentru ca aici interveneau mijloace de plata ce aveau o ciudatenie teribila si aratau ca in Romania consumul scadea foarte mult. Se stie cum circula sticla de whisky sau pachetul de cafea. Se plateau astfel servicii, dar prea putini se indurau sa le si desfaca. Muncitorul le ducea la medic, medicul la primarie, la ,,Spatiu" sau pe nu stiu unde, cercul fiind larg. Peste tot, sticla de whisky si pachetul de cafea inlocuiau banii.
Dar a venit, apoi, decembrie '89. Planificarea a cazut. Impreuna cu stalpii vechii societati. Nu tocmai caderea planificarii a dezorganizat economia?
Nu. In nici un caz. In '89, nu caderea planificarii ne-a dat peste cap, ci faptul ca acest sistem specific de piete gri a disparut. De fapt, inca din 1988 pana si aceste piete incepusera sa-si epuizeze combustibilul. Tot haosul asta a intretinut si a dezvoltat viciul dezorganizarii. Fabricile lucrau dupa cum se facea aprovizionarea. In prima decada se cam pierdea timpul. In a doua se mai apasa si pe accelerator. Iar in a treia venea asaltul. Se lucra si duminica. In 1990, cand intreprinderile romanesti au inceput sa lucreze cu bani, aproape ca erau in situatia celor care au stat foarte multa vreme in intuneric si cand au dat de lumina au avut impresia ca orbesc. Noi nu mai stiam sa lucram cu banii. Asa se explica teribila ascensiune a blocajului financiar.
Au fost, asadar, banii lumina care ne-a orbit?
Da, au fost. Va propun sa dezvoltam subiectul in viitoarea convorbire.
Vom reveni peste doua saptamani.

---

Despre autor: