Complementaritatea

Unul dintre subiectele politice cele mai discutate in Romania ultimelor luni e acela al divergentelor dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoriei, dintre presedintele Traian Basescu si primul-ministru Calin Popescu Tariceanu.
Nu e ceva nou nici in lumea larga, nici pe meleagurile noastre, viata publica nefiind un paradis al iubirii de aproapele si al perfectei intelegeri. In ce ne priveste, exista deja precedente notorii in deceniul si jumatate de democratie postcomunista autohtona. Cei trei presedinti de care am avut parte, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, din nou Iliescu si acum Basescu, au avut raporturi tensionate cu majoritatea celor opt premieri pe care tot ei ii desemnasera. In anumite momente ale guvernarii, Iliescu a intrat in conflict cu Petre Roman si Adrian Nastase, de primul debarasandu-se cu ajutorul minerilor in 1991, pentru ca in 2002-2003 sa aiba schimburi dure de replici publice cu cel de-al doilea. La randul lui, Constantinescu a reusit sa scape - dar cu greu! - in 1998 de Victor Ciorbea si in 1999 de Radu Vasile. Iar acum, relatiile dintre Basescu si Tariceanu nu par sa fie dintre cele mai calde. Premierii mai blajini, care n-au ajuns la divergente cu Cotroceniul, au fost Theodor Stolojan in 1991-1992, Nicolae Vacaroiu in 1992-1996 si Mugur Isarescu in 1999-2000. Armonia - sau aparenta ei... - a avut motive diferite: obedienta in cazul lui Vacaroiu, respectiv calmul tehnocratic al celorlalti doi. Nu intamplator, toti trei (si nici unul dintre ceilalti cinci) erau neangajati politic atunci cand au devenit sefi de cabinet, deci nu erau direct implicati in competitia dintre partide. Vacaroiu avea sa intre in PDSR la sfarsitul mandatului sau de premier, inaintea alegerilor din 1996, iar Stolojan s-a apropiat mult mai tarziu de PNL, in perspectiva candidaturii sale la prezidentialele din 2000.
Venind inapoi in prezent, cel mai evident lucru privitor la protagonistii actuali ai guvernarii, presedinte si premier, e ca sunt foarte diferiti. Vede toata lumea, iar presa comenteaza. Basescu e popular, chiar populist, dialogheaza dezinvolt cu oricine, pre limba oamenilor simpli (uneori, cam... colorat!), in timp ce Tariceanu are o tinuta distinsa, aristocratica si se exprima intotdeauna ingrijit. In consecinta, primului ii plac "baile de multime", pe cand cel de-al doilea e un politician mai degraba "de cabinet". Presedintele rade cu pofta ("se hahaie"), premierul e sobru, abia zambind cand si cand. Unul e impetuos, impulsiv, nu sta o clipa locului, celalalt e rezervat, calm, imperturbabil. intr-un caz vedem placerea actiunii, a confruntarii, a riscului, in altul - prudenta, cantarirea variantelor si optiunea cea mai rationala. Ca in tipologiile clasice, cu trasaturi extreme: extrovertitul si introvertitul, instinctualul si cerebralul, popularul si elitarul.
Contrastul produce dezacordurile. Basescu ar vrea ca Guvernul sa fie mai activ, ministrii sa bata tara in lung si-n lat, cu manecile suflecate, in timp ce Tariceanu actioneaza mai "tehnocratic", deci mai "din birou" (e interesant de observat in acest sens ca, dintre predecesori, el se aseamana mai mult cu expertii independenti Stolojan si Isarescu decat cu sefii de partide - ca si el! - Roman sau Nastase). Presedintele tinteste rapid si cu probe sumare (sau... fara!) anumite puncte nevralgice din economie sau din Justitie, din administratie sau din mafiile care absorb bani publici, pe cand premierul lasa institutiile abilitate sa investigheze si sa se pronunte, mizand mai mult pe insanatosirea sistemului decat pe vanarea anumitor vinovati, chiar daca notorii, ceea ce, in caz de arestare si pedepsire, ar aduce actualei puteri castiguri de imagine. Basescu vrea alegerile anticipate, utile pentru consolidarea Aliantei PNL-PD si pentru eficienta guvernarii, dar Tariceanu crede ca ar putea interveni amanari ale reformelor, incertitudini, instabilitate, in conditiile in care Romania incearca sa-si faca rapid temele pentru a putea intra in Uniunea Europena la 1 ianuarie 2007.
Din aceste dezacorduri, multa lume trage concluzia gravelor divergente si a "divortului" iminent. Ipoteza sprijinita si de cele cateva schimburi de replici polemice din ultimele saptamani: in primul rand cele privitoare la modul in care Tariceanu s-ar lasa sau nu influentat in deciziile sale de "grupuri de interese", dar si "amabilitatile" reciproce legate de vizitele la podul devastat de ape de la Maracineni s.a.m.d.
Nu putem sti ce va urma, daca Basescu si Tariceanu vor coabita multa vreme sau nu. As face - totusi - in context o observatie simpla, de principiu: aceea ca diferenta nu se transforma automat in divergenta, ci poate insemna si complementaritate. Situatia e tipica, date fiind profilurile celor doi, care "se completeaza". Nici nu sunt chiar atat de opusi: "impulsivul" Basescu are si el strategiile lui, "calculatul" Tariceanu se mai si razgandeste, renuntand sa demisioneze etc. In genere, deciziile politice sunt rareori unice si indiscutabile: dimpotriva, exista, de obicei, mai multe optiuni si fiecare poate avea argumentele in sprijin. Mai ales intr-o coalitie, divergenta si conflictul sunt paguboase. Cheia succesului e parteneriatul bazat pe complementaritatea componentilor "echipei"...

---

Despre autor: