In conditiile in care eliminarea datoriilor in cazul tarilor sarace se constituie drept obiectiv principal al summit-ului G8, care va avea loc in iulie, in Scotia, este pacat ca atat de putine persoane isi dau seama ca aceste masuri ar putea reprezen
In conditiile in care eliminarea datoriilor in cazul tarilor sarace se constituie drept obiectiv principal al summit-ului G8, care va avea loc in iulie, in Scotia, este pacat ca atat de putine persoane isi dau seama ca aceste masuri ar putea reprezenta o farsa. Din nefericire, majoritatea publicului pare a fi fost convinsa sa creada ca eliminarea datoriilor reprezinta un pas urias pe calea eradicarii saraciei. Iertarea datoriilor tarilor sarace in absenta unui consens pe tema unui cadru pentru obtinerea unor ajutoare viitoare este un gest lipsit de semnificatie.
La prima vedere, pare extrem de generos si demn de teapa politicienilor ca liderii G8 sa sprijine elimnarea datoriilor pentru cele mai sarace natiuni ale lunii. Insa nimeni nu se asteapta cu adevarat ca datoriile sa fie platite. Intr-adevar, gratie subventiilor actuale si viitoarelor imprumuturi din partea agentiilor nationale de ajutorare si a creditorilor multilaterali, de genul Bancii Mondiale, majoritatea tarilor sarace "datornice" cauta sa obtina mai multi bani decat pot da inapoi, fara a prezenta vreun scop anume. Recuperarea datoriilor de la natiunile sarace este o absurditate, acum si in viitorul indepartat.
Adevarata problema este cat de multi bani vor acorda guvernele din tarile bogate celor din statele sarace si nu vice versa.
Intr-o interpretare generoasa, imprumuturile trecute au reflectat un optimism naiv ca, o data cu ceva bani, tarile inapoiate din punct de vedere politic si economic vor genera o crestere masiva si isi vor returna fara urma de efort imprumuturile. O interpretare mai putin generoasa a istoriei moderne a fenomenului de ajutorare este ca legislaturile din tarile bogate au fost prea zgarcite pentru ca sa acorde subventii neconditionate statelor sarace si au putut fi convinse sa contribuie numai daca li s-a spus sa banii aveau sa fie returnati.
America si-a asumat un rol impor-tant in cadrul tentativelor de a ameliora situatia. Administratia Bush a transformat subventiile neconditionate intr-un obiectiv principal al politicii de ajutoare, angajament demonstrat de noua agentie de "Millenium Change Account."
Mai mult, in urma schimbarilor recente din cadrul Bancii Mondiale, SUA doresc sa urmeze dictonul "mai intai de toate, nu aduce atingere." America isi mareste stipendiile, insa incearca sa aloce beneficiile tarilor cu o guvernare rezonabila. Scopul e demn de laudat: sa se asigure ca ajutorul va fi, fara indoiala, benefic si ca nu va fi exploatat de guverne nocive in scopul monopolizarii puterii.
Se poate admite ca exista o dezbatere aprinsa pe tema modalitatii cele mai potrivite de a ajuta tarile sarace, insa aceasta se va produce in culisele summit-ului G8. Multi europeni considera ca agentiile de ajutorare de genul Bancii Mondiale vor seca si vor muri in cazul in care venitul lor va ajunge sa depinda de subventii. Problema ar putea fi rezolvata cu usurinta daca, sa zicem, Bancii Mondiale i-ar fi acordata o zestre de actiuni provenind din tarile bogate si i s-ar permite sa practice dobanzi.
Programul de Dezvoltare al ONU a sustinut punctul de vedere ca toate tarile ar trebui sa beneficieze de ajutoare masive, indiferent de modul de guvernare, pe motivul ca mii de copii mor in fiecare zi, iar extremismul ipocrit nu-si are locul. Insist sa contrazic aceasta pozitie; dovezile care mi-au cazut in mana sugereaza ca donatorii chiar trebuie sa fie deosebit de precauti astfel incat sa nu inrautateasca lucrurile; iar toate acestea sunt mult mai greu de obtinut in tarile corupte decat lasa sa se inteleaga ONU.
Pe scurt, problema fundamentala cu eliminarea datoriilor este ca priveste mai degraba in urma decat inainte. Daca liderii G8 vorbesc serios despre ajutorarea tarilor sarace, gasirea unei solutii demne de incredere pentru sprijinirea subventiilor si promovarea unui sistem de verificare a donatorilor si destinatarilor, nu eliminarea datoriilor, reprezinta un prim pas. Cu vointa politica adecvata, nu va fi nici dificil, nici costisitor, sa se restructureze agentiile de ajutorare de tipul Bancii Mondiale si a bancilor de dezvoltare regionale drept agentii care ofera numai subventii.
De exemplu, impreuna cu profesorul Jeremy Bulow de la Universitatea Stanford, am aratat ca prin inzestrarea Bancii Mondiale cu o suta de miliarde de dolari, aceasta si-ar putea duce la indeplinire obiectivele mult mai eficient si mai transparent decat o face astazi prin imprumuturi. Avand in vedere ratele deosebit de scazute ale dobanzilor pe termen lung de astazi, costurile anuale ar fi, sa zicem, derizorii.
Fost economist al Fondului Monetar International, Kenneth Rogoff este profesor de economie si politici publice la Harvard.
Copyright: Project Syndicate, 2005.
www.project-syndicate.org

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.