Ziua Justitiei

Dupa ce, la sfarsitul sec. VI i.H., atenienii l-au alungat pe tiranul Hippias, ei au instituit un cult al Tiranoctonilor - ucigasii de tirani. Un secol mai tarziu, o oligarhie extrem de represiva isi instaureaza dominatia, dar, dupa ce aresteaza si omoara fara procese cateva mii de oameni, e si ea alungata, si, la data aniversara a victoriei, se instituie un cult al Democratiei.
Cum se spune, orice asemanare cu situatii reale este intamplatoare. Dar, daca ne vom decide vreodata sa celebram si noi, cum o fac democratiile mature, nu doar tiranicizii, ci si abstractiile care ne guverneaza vietile, 14 iunie ar fi o data potrivita pentru Ziua Justitiei.
Pe 14 iunie 1990 credeam ca s-a ispravit pe veci orice speranta de legalitate in Romania. La 14 iunie 2005, contrariindu-ne, Justitia si-a respectat propriile reguli si a anulat un decret prezidential neconstitutional, lasandu-l pe senatorul Iliescu singur raspunzator de gratierea - revoltatoare dar legala - a lui Miron Cozma. In aceeasi zi, primul-ministru isi asuma in fata Parlamentului raspunderea pentru legile de reformare a sistemului judiciar.
14 iunie merita cu prisosinta sa devina Ziua Justitiei nu numai fiindca ne aminteste tuturor ce inseamna absenta acesteia, anomia: hoarde de batausi tinand sub teroarea faradelegii un oras intreg, arestand la intamplare, devastand cartierele de romi (prea putin ne amintim de adevaratele pogromuri din Rahova si Crangasi, dovada materiala a asimilarii in violenta si marginalitate a intelectualilor, partidelor de opozitie si a celor mai amarati si mai exclusi dintre minoritari). Incepand din acest moment, 14 iunie ne va aminti mereu si ce e antipatic dar necesar in functionarea corecta a justitiei: pedanteria procedurala, atat de enervanta pentru mireni, lentoarea - prudenta, dar implacabila - cu care o justitie demna de acest nume isi construieste dosarele, argumentele si acuzele. In recenta confruntare dintre Robert Turcescu si procurorul Dan Voinea, de la "Realitatea", citeam pe chipul inteligentului si talentatului jurnalist o exasperare crescanda, pe masura ce omul legii ii explica nenumaratii pasi necesari pentru definitivarea dosarului mineriadei de acum 15 ani: declaratii ale celor peste 1000 de victime, audiere a catorva mii de participanti - cam 10% dintre navalitori, plus tot atatia, probabil, dintre cei supusi navalirii - la care se adauga tone de inscrisuri analizate, autentificate, cantarite. Socul cel mai mare l-a provocat insa faptul ca, astfel construit, dosarul de zeci de mii de pagini al Parchetului e expus scrutarii avocatilor apararii si a judecatorilor, care il verifica fiecare, fila cu fila. Cum se poate? parea sa spuna prin fiecare gest tanarul jurnalist. In clipa aceea m-am gandit ca, oricat ne-ar plictisi, ne-ar irita prin aparenta-i indiferenta la curgerea nemiloasa a timpului, aceasta plicticoasa prudenta a justitiei ar trebui sa ne ajute sa traim ceva mai linistiti, cu speranta, daca nu chiar cu certitudinea ca orice invinuire e astfel cercetata, cantarita si verificata inainte de a se preface in condamnare sau in achitare. Alternativa acestei lentori sunt judecatile instantanee pe stadioane cu care ne ameninta Vadim. Pretul refuzului acestei false justitii sumare, tipice pentru dictaturi, este rabdarea.
Dar rabdarea noastra nu trebuie confundata cu acceptarea resemnata a privarii de justitie. Ca fost procuror, d-na ministru Macovei stie din proprie experienta cum i-a fost sabotat dosarul referitor la complicitatea procurorilor si magistratilor care au incercat zadarnic sa dea o spoiala de legalitate arestarilor mineresti de la Magurele si Baneasa. Are deci si o motivatie directa in a ingradi manevrele prin care o cercetare poate fi intarziata sine die. Prin legile prezentate acum in Parlament se instituie un mecansim care nu mai permite nici atribuirea preferentiala a cauzelor, nici intreruperi - ca aceea care l-a obligat pe dl. Voinea sa-si amane vreme de patru ani cercetarile.
Dl. Ponta, candva procuror, nu pare jenat sa atace aceasta reformare a justitiei, din aceeasi suflare cu care atesta ca a fost cat pe-aci batut de mineri in iunie 1990. Cind dl. Iliescu infiereaza ura si intoleranta celor ce-i amintesc de avalansa de ura si de intoleranta pe care el insusi a dezlantuit-o; cand, proaspat eliberat, Miron Cozma cere sa devina membru al Asociatiei Victimelor Mineriadelor; cand dl. Iorgovan, inspaimantat de perspectiva inculparii lui Ion Iliescu, nu se multumeste sa-l evoce emfatic ca pe "omul care este simbolul social-democratiei in Romania, parintele patriei", ci adauga si ca tot Iliescu "ne-a salvat de la razboiul civil si dezmembrarea tarii" - adica exact de acele nenorociri pe care n-a ostenit sa le provoace si pentru care risca acum sa fie inculpat, de ce s-ar rusina o victima a minerilor sa se asocieze apologiei calailor?
Fundamental, dl. Ponta n-ar avea ce sa caute alaturi de initiatorii si de apologetii mineriadelor. El a ajuns acolo nu doar din arivism, ci si din convingerea, raspandita ca o miasma in intreaga societate dupa 2000, ca oricine refuza sa devina complicele puterii pesediste isi lasa in pragul infernului opozitiei orice speranta. Asta voia sa ne spuna in iunie 1990 si Ion Iliescu. Mesajul de intoleranta si de ura pe care l-au transmis mineriadele oricui nu credea orbeste in Ion Iliescu a fost reluat, in forme mai insidioase, dar cumva mai eficace, de oligarhia guvernarii Nastase: prin momirea oricui se lasa momit, dar si prin arestarea in plina strada a oricui il deranja pe misticul Premier, plus sinuciderea procurorului Panait, haituirea ziaristilor, ascultarea sistematica a telefoanelor, epurarile din serviciul public - si chiar din companii private - a oricui avuses nenorocul sa fie numit acolo sub administratia Constantinescu. Cand, furios si umilit de pierderea alegerilor prezidentiale, Aroganta Sa se rastea amenintator la bucurestenii care n-au vrut sa-i dea voturile, pariez ca, in sinea lui, ii era dor de o mineriada ca de mama.

---

Despre autor: