In Uzbekistan a inceput revolutia. In ultimii zece ani, am stat mereu cu ochii pe harta, adunand noi teritorii si popoare eliberate de ramasitele bolnave ale tiraniei sovietice. Era evident o chestiune de timp pentru a vedea valul revoltelor democrat
In Uzbekistan a inceput revolutia. In ultimii zece ani, am stat mereu cu ochii pe harta, adunand noi teritorii si popoare eliberate de ramasitele bolnave ale tiraniei sovietice. Era evident o chestiune de timp pentru a vedea valul revoltelor democratice ajungand pana aproape de granitele Chinei.
In urma cu ceva timp, discutam cu un bun prieten, reprezentant al Pentagonului, despre eventualitatea existentei unor baze americane pe teritoriul Romaniei. Abia intrasem in NATO si subiectul era la ordinea zilei. I-am spus ca era fireasca dorinta SUA de a avea noi locatii militare pe teritoriul nostru. Securizarea granitei de Est a NATO, proiectia unor forte pe termen lung in Asia Centrala si Orientul Mijlociu, accesul spre alte resurse energetice din zona caspica. Toate erau argumente pentru prezenta militara americana pe teritoriul Romaniei. Satisfacut de interesul evident al administratiei de la Washington pentru tara noastra, l-am intrebat intr-o doara pe prietenul meu : "Auzi, dar voi unde aveti de gand sa va opriti cu expansiunea aceasta pe latura militara si de securitate? Ca de aici decurg clar schimbarile politice si economice in zonele vizate de voi." Prietenul s-a uitat la mine zambind si complet relaxat si fara vreo urma de emotie mi-a spus franc: "Pana la granita Chinei, in urmatorii 15-20 de ani. Apoi mai vedem".
Acum trei ani, cand a avut loc discutia pe care am redat-o, afirmatia americanului mi se parea utopica. Si mult prea curajoasa. Am pus-o pe seama unei atitudini de moment, a unui reprezentant al celui mai puternic organism din lume: Pentagonul. Cel care cheltuie in jur de 1,5 miliarde de dolari pe zi, asta fara a discuta de unele suplimentari bugetare aprobate de Congresul american in mod uzual, pe durata anului fiscal.
Dupa trei ani, am acelasi obicei de a studia indelung o harta a unei zone fierbinti. Kargazstanul, tara pe care multa lume nu stie foarte sigur unde sa o plaseze, s-a revoltat si merge incet spre democratie. Dupa Ucraina, curentul democratic a facut un scurt circuit si s-a deplasat direct la celalalt capat al fostului imperiu sovietic, pe granita de vest a Chinei. Si o ia incet inapoi spre Vest. Rusia este cuprinsa practic din toate partile de un dezghet politic fara precedent. Doar la nord, Rusia isi conserva raceala de ghetar obosit, alergat de curentii calzi prin apele internationale.
Prietenul meu american avea dreptate. Granita Chinei a fost o tinta. Atinsa mult mai rapid decat credeam. Mai devreme sau mai tarziu, va veni randul tuturor tarilor asiatice, foste republici sovietice, pentru instaurarea unor democratii autentice. SUA, OSCE, NATO sunt deja foarte prezente in viata politica si militara a acestora si nu vor inceta ofensiva pana cand niste guverne legitime, liber alese, nu vor reprezenta pe plan international aceste popoare. Siluite de presiunea militara a Moscovei, subjugate de politia politica a KGB, tinute in lanturi de figuri sinistre de comunisti nebuni, care schimba numele lunilor anului, ridica palate paranoice poleite cu aur si statui mai mari decat ale lui Kim Ir Sen.
In tot acest context de circ si nebunie, oamenii simpli ai Asiei Centrale sunt incredibil de saraci, iar crima organizata, traficantii de droguri si fundamentalistii islamici si-au creat cele mai confortabile refugii. De aici se alimenteaza de ani buni terorismul, cu banii facuti din drogurile nascute in campiile afgane. Rutele asiatice sunt sursa de bani pentru cultul mortii, singurul venerat de teroristi. Iar saracia e cel mai bun vehicul pentru racolarea adeptilor militantismului islamic.
Am fost in 2001 in Uzbekistan, intr-un turneu diplomatic condus de Mircea Geoana, in calitatea sa de presedinte al OSCE. Experienta a fost de neuitat. O saracie crunta, intr-o tara dominata de prezenta uniformelor in toate intersectiile. Maxima distractie a uzbecilor era un fel de karaoke, pe o strada centrala din Taskent. Cateva televizoare color vechi, la care erau atasate microfoane, avea pe ecran versurile unor melodii, ale caror acorduri spargeau difuzoarele. Si pe toata strada urlau uzbecii, cat ii tineau bojocii, melodii rusesti, europene sau arabesti. Intre aceste locuri, erau amarati care vindeau din casa vechituri. Si presupuse carciumi, ce aveau afara ligheane imense cu orez fiert aburind, alaturi de tigai mari cu niste carne de oaie tocata si condimentata.
Peisajul era dezolant. Taxiul era doi dolari ora, oriunde, oricand. In schimb hotelul de cinci stele in care am stat o noapte era plin de americani galagiosi, care venisera cu treaba serioasa in zona. Unii civili, altii nu.
O tara incarcata de istorie, tinuta sub papucul stalinist al lui Islam Karimov, un lider ce avea postere cu intreaga sa familie prin toata capitala. Dar acceptat in mod tacit de Occident, pentru sprijinul pe care l-a dat in lupta impotriva terorismului.
Ceea ce n-au inteles micii dictatori ai Asiei Centrale este ca prin acceptarea in zona a unor baze americane nu si-au castigat o domnie tiranica linistita, cu aviz de la Washington. Dimpotriva. Si-au pus sub fund bomba cu democratie.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.