Geniul muzicii romanesti

In urma cu cincizeci de ani, in noaptea de 4 spre 5 mai, la Paris, George Enescu se invesnicea, dupa ce invesnicise tot ce avea mai adevarat si bun intr-o opera a carei valoare l-a consacrat ca geniul muzicii romanesti si unul dintre cei mai reprezentativi ai muzicii secolului al XX-lea. Viata si creatia sa au fost evocate in cadrul unei sesiuni omagiale, organizate de Academia Romana si Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania. Au rostit alocutiuni acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, Mona Musca, ministrul Culturii si Cultelor, Adrian Iorgulescu, presedintele Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, compozitorul Pascal Bentoiu, acad. Stefan Niculescu si prof. univ. Cornel Taranu, membru corespondent al Academiei Romane.
"Fiecare compozitor tinde sa dea cat mai apropiat adevarul in expresie; nobletea in forma".
Compozitor, violonist, pianist, dirijor, membru al Academiei Romane, George Enescu este pentru noi romanii, cum afirma acad. Eugen Simion, un punct de referinta, o emblema a spiritului romanesc, un produs al armoniei, un spirit stabilizator, permisiv si, in acelasi timp, iradiant. "Enescu a ales ca instrument de lucru masura si echilibrul. Nu este nici traditionalist, nici modernist. El priveste lumea de la un etaj superior; e calm si cu o anumita resemnare pentru ca stie ca muzica este facuta sa impace pe om cu lumea". Marturisea ca ii place compozitia, "caci e nesfarsitul, vesnicul nou, viitorul, asteptatul simtamintelor necunoscute... Si-nsfarsit, sentimentul ca ai fixat impalpabilul". Acad. Eugen Simion a desenat imaginea lui George Enescu asa cum se desprinde din interviurile sale, cuprinse in cele doua volume alcatuite de Laura Manolache. Din aceste confesiuni aflam ca, in fiecare zi, isi repeta un crez: "indeplinirea datoriei. In realizarea acestui lucru se cuprinde si bunatatea si loialitatea, cinstea, corectitudinea, exactitatea. Sa ne facem toti datoria si lumea va capata sensul ei suprem". Nu incape indoiala ca Artistul Enescu si-a implinit acest crez, convins ca muzica este o "arta divina" si, spirit profund religios, considera ca "daca Dumnezeu mi-a dat un dar, atunci mi-a dat si o datorie". Lectura celor 142 de interviuri (care ar merita a fi reeditate), ni-l infatiseaza pe Enescu ca "un muzician care vrea sa impace lumea, nu s-o dezbine" si din ele se desprinde o "grava, inalta, exigenta modestie" si, deloc intamplator, cuvintele de ordine au fost "autodisciplina si cumpatarea", fiindca "pentru a lucra continuu trebuie sa fii modest si autocritic la extrem". Pentru aceasta, "greutatea este fuzionarea ritmurilor, sudoarea momentelor, modularea accentelor, sa n-aiba aerul ca au fost planuite cu sfortare si cazna, melodia sa curga neted, ca unda in albie".
In discursul de receptie sustinut in 1933, dupa omagiul adus lui Iacob Negruzzi, pe al carui loc fusese ales, George Enescu reliefeaza legatura intre muzica si poezie, intre "cuvant si ton", care merg "mana in mana, adesea contopindu-se, completandu-se: Cuvantul arunca lumina vie asupra sentimentelor, descriindu-le, precizandu-le in chip plastic. Gratie cuvantului gandirea se poate formula. Muzica, revarsandu-se in adancurile sufletului, patrunde misterioasa, in cele mai tacute taine ale simtirii. Din imbinarea cuvantului si a muzicii s-au nascut si se vor naste opere divine, nemuritoare. Astazi, pentru intaia data, Academia Romana, sanctuar al cuvantului, isi deschide portile spre a primi muzica sub cupola sa... E o zi de dulce bucurie, cand in templul cugetarii si al intelepciunii, solemn paseste Euterpa, muza mandra si binefacatoare!" in raspunsul sau, acad. Gh. Titeica sublinia: "Arta capata prin dumneata, stimate coleg, drept de cetatenie in cetatea culturii romanesti... Astfel, in Academia noastra, toate disciplinele culturii omenesti se apropie, se imbina si se completeaza si formeaza un tot cu adevarat armonic, o adevarata armonie superioara a culturii". Facand o fina analiza a operei enesciene, distinsul matematician vorbeste despre "Poema Romana", in care vede "o integrare si o armonie de sentimente specific romanesti, de la cele mai simple si elementare, pana la cele mai inalte si rafinate". Nu au lipsit nici referirile la legaturile dintre arta si stiinta. Despre aceasta, Octav Onicescu, amintindu-si de convorbirile cu George Enescu, sublinia, invocandu-l pe Pitagora, ca ades porneau de la premisele exacte comune ale matematicii si muzicii, pentru a ajunge la o concluzie paradoxala: "matematica este doar o stiinta abstracta, iar muzica este cea mai adanc omeneasca arta". Muzica, "arta celor mai concrete mesaje ale omului poseda un limbaj mai universal decat cel ce vehiculeaza afirmatiile abstracte ale matematicii".
Compozitor, violonist, pianist si dirijor
Cum melomanul este, in principal, cel care asculta cu inima, ordonand tot ce stie dupa "ratiunile" ei, intr-un act de prezentificare a armoniilor, e bine sa dam cuvantul specialistilor. Vom incepe cu Adrian Iorgulescu: "Meritul principal al lui George Enescu este ca a impins muzica noastra culta din penumbra miraculoasa a folclorului in lumina eclatanta a modernitatii. Printr-o extraordinara capacitate de asimilare, el a depasit tiparele, modalitatile de exprimare ale vremii, le-a insusit dupa care le-a surclasat, subordonandu-le unui stil personal inconfundabil, polifonic si heterofonic, eterogen si omogen, national si universal, traditional si novator. Vizionarismul sau, diversitatea surselor si ideilor componistice, tratate intr-o maniera unitara, fac din George Enescu un adevarat autor de sinteza". Aceasta afirmatie, ca si altele, ne-au trimis cu gandul la Al. Bogza, muzicolog si filosof, care si-a conceput sistemul dupa tainele muzicii intr-o impresionanta constructie pe nedrept uitata. Sau, pe un alt plan, la filosofia lui Stefan Lupascu cu si al sau principiu al tertului inclus si consideratiile despre muzica.
Modernitatea muzicii sale este evidentiata si de influenta pe care a avut-o asupra generatiilor care i-au urmat. "Ctitor de scoala, el a pus bazele si a fixat baremurile de competenta ale componisticii indigene... Ulterior lui, compozitorii romani au conceput diferit realitatea fonica a epocii si s-au plasat altfel in orizontul ei; si-au relevat mai clar apartenentele si s-au vazut integrati intr-o conjunctura internationala de marca. Sa nu uitam nici sprijinul pe care muzicianul l-a acordat tinerilor discipoli - de la simple observatii si sugestii, de la acordarea premiului de compozitie ce-i purta numele, pana la interpretarea publica a acestora".
Acad. Stefan Niculescu, reliefand nevoia readucerii publicului romanesc spre muzica, a propus ca model pe Enescu. "E vorba de o interpretare echilibrata si la cel mai inalt nivel artistic a muzicii clasice si a celei contemporane". Si o intrebare la care viitorul proxim poate va raspunde: "S-ar putea gasi la noi, oare, un intelectual nemuzician care sa comenteze tot atat de adanc ca Vulcanescu sau Cioran operele compozitorilor de astazi sau din trecut? Oricum, cultura noastra sufera de un handicap: are o gaura neagra in care a expediat o buna parte din muzica savanta". Parca presimtind, Enescu afirma: "fara compozitori proeminenti, o cultura muzicala locala tara ramane o colonie artistica, oricat de celebri interpreti ar fi produs. De aceea Enescu nu a infiintat vreun concurs de vioara, de dirijat sau de pian, desi era o somitate ca violonist, dirijor si pianist. Cu o asemenea activitate multilaterala si de unul singur, Enescu a realizat la noi cat una sau mai multe institutii la un loc. E, in aceasta privinta, comparabil cu Hasdeu, Iorga sau Dumitru Staniloae". Pe planul creatiei componistice, este comparabil cu alti muzicieni din Est cum sunt Bartók, Stravinsky, Janacek si, mai recent, Liegeti sau Xenakis. "Dintre toti, Enescu pare a fi asimilat cel mai adanc si complet de muzica apuseana, indeosebi germana si franceza". Gratie muzicii lui Enescu putem vorbi de o Europa unita, pentru ca "este o voce europeana inconfundabila din estul Europei, care, treptat, s-a impus postum exploziv prin valoarea compozitiilor sale si nu prin trecatoarea lui faima de mare interpret".
Bucuria si puterea creatiei
Compozitorul Pascal Bentoiu, unul dintre cei mai profunzi si subtili cunoscatori ai creatiei enesciene, ne-a convins ca "Enescu este cu mult mai mare decat isi imagineaza multi dintre cei care il lauda". Sub acest aspect, am retinut un aspect. "De multe ori s-a considerat (si inca se mai crede adesea) ca productia enesciana ar avea doua parti diferite: pe de o parte zona de inspiratie folclorica (Rapsodiile, Poema Romana, Sonata "in caracter popular romanesc"), iar pe de alta ceea ce am putea desemna drept restul. Adica, intr-o mentalitate destul de nelimpezita, ceva ce ar tine indeosebi de niste influente franceze sau germane. Tin sa afirm cu toata taria: sunt absolut sigur ca asa-zisele celelalte lucrari, cele non-folclorice, cele adumbrite de suspiciunea influentelor, sunt nu numai romanesti, dar cele mai romanesti intre toate, pentru simplul motiv ca adancurile de sens la care ajung dezvaluie straturile cele mai profunde ale psihismului romanesc, straturi de descifrare si intelegere carora, sa recunoastem, nu foarte multa lume (si nu intotdeauna) are acces...Este necesar sa definim, cat mai exact, natura si caracterele sale specifice, sa acceptam definitiv nu o oarecare valoare a sa, ci imensa lui valoare, indraznesc a zice: de dimensiuni eminesciene. Apoi, avand in vedere toate acestea, sa gandim cat mai adecvat, strategiile de propulsare a muzicii sale. Poate ca, la ora cand Anglia, Italia, Germania il detecteaza, in sfarsit, pe autorul lui Oedip si al Simfoniilor, ar trebui sa fim mai prudenti in insistenta noastra oferta a acelorasi Rapsodii...si poate ca insusi Festivalul Enescu ar trebui candva detasat de profilul mai mult sau mai putin monden pe care il are in prezent: scopurile sale reale si adanci s-ar putea sa fie altele decat popularitatea imediata urmarita acum... Cred ca este gresit sa-l prezentam pe Enescu drept un munte solitar in mijlocul unui pustiu dezolant, fara a lua in seama, decat prea putin, admirabilul efort a cel putin patru generatii de compozitori care i-au urmat". Ne-a convins, cum a facut-o si in strainatate, ca "Enescu este cu mult mai mare decat isi imagineaza multi dintre cei ce-l lauda". Opera lui nu este pe de-a intregul cunoscuta, dar "daruirea pe care o arata artisti ca Valentin Gheorghiu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, sau componentii quartetului "Voces" la noi, ori Lawrence Foster, G. Rojdestvenski, Gidon Kremer, ca si directorii unor celebre teatre de opera in alte locuri, constituie un indiciu ca ...Enescu se ridica, desi prea incet, catre locul foarte inalt care i-a fost destinat".
Recunostinta si datorie
Si daca steaua lui Enescu este, cum s-a spus, in suis, sa ne exprimam ades recunostinta, e bine sa ne asumam datoria pe care o avem fata de mostenirea enesciana. Doamna Mona Musca a spus-o limpede: "Datoria institutiilor culturale este sa facem din George Enescu si din muzica lui o politica a statului, o problema nationala si, daca vreti, pana la urma, una de siguranta nationala. Cine nu stie sa-si pastreze memoria materiala si spirituala inseamna ca atenteaza la identitatea poporului respectiv". Exista un reper evidentiat de Cornel Taranu: concertul din 1956 dirijat de C. Silvestri, "care ne-a marcat profund si ne-a aratat caile pe care am putea pasi. Convins de genialitatea lucrarii, Silvestri a explicat publicului noutatile de limbaj si a mai interpretat-o odata. Rezultatul a fost un succes". Festivalul si Concursul George Enescu au contribuit la promovarea muzicii lui Enescu, sunt compozitori si interpreti care s-au devotat talmacirii operei sale, dar mai sunt inca multe nerealizari sau doar partiale realizari. Important este, cum spunea A. Iorgulescu, ca anul international George Enescu sa reuneasca partile componente si un desfasurator comun, cu obiective clar definite, altfel "nu se vor putea evita anumite repetari, incongruente, suprapuneri, necorelari sau asortari aleatorii... E vremea sintezei, a evaluarilor, a contextualizarilor. Opera maestrului se cere reanalizata, reordonata vizavi de traseele majore din muzica romaneasca si europeana... repozitionata fata de pozitiile ulterioare ale scolilor si limbajelor muzicale".
Revenind la Festivalul George Enescu, care in timp si-a mai diminuat forta si valoarea, Mona Musca a vorbit despre necesitatea ca Festivalul si Concursul sa fie separate, desfasurate alternativ pentru a-l face mai cunoscut in lume. Datoria pe care o avem este pe departe de a fi onorata. Cum spunea Pascal Bentoiu, "la cincizeci de ani de la moartea muzicianului, important nu este cate obiective cultural-propagandistice au fost bifate, ci cati ascultatori de suflet in plus a adus". Am inteles ca pentru acest an Enescu, desi "proclamat" astfel, nu au fost alocate sumele necesare...si institutiile se vor "descurca" dupa posibilitati. Dar si asa s-ar putea face mai mult. Cornel Taranu a vorbit de necesitatea unei mai eficiente promovari pe canalele mediatice, amintind de includerea unor programe pe canalele Mezzo, Arte si de invitarea unor ziaristi straini la Festivalul din acest an. Ce fac insa mass-media de la noi? Aproape nimic, sau prea putin, si ne bate gandul ca s-ar putea ca Enescu sa fie mai bine cunoscut in strainatate decat in tara. Si cum speram sa nu se intample astfel, amintim cuvintele lui Nicolae Iorga: "Oriunde si oricand, la masa la care scria, la capataiul ranitilor de razboi, sau la triumfalele calatorii in largul lumii, fermecatorul tuturor oamenilor a ramas roman. Si faima sa ne-o intinde si noua. Noi avem datoria sa-i dam toata recunostinta noastra"...si daca ajungem la hotarul cuvintelor elogioase, atunci, vorba unui filosof, sa tacem si sa ascultam muzica lui Enescu spre a ne regasi astfel in plinatatea sinelui nostru.
Ilustratii din patrimoniul Bibliotecii Academiei Romane

---

Despre autor: