IOAN RADU VACARESCU

A murit stupid. Cand toata suflarea satului se astepta sa aiba o moarte cat de cat demna de viata pe care o dusese, a murit cat se poate de stupid. Adica, zisa suflare a satului din nord astepta o moarte cat de cat violenta, oarecum in spiritul locurilor, cum ar fi o injunghiere adanca venita din partea vreunui sot incornorat sau vreun accident de masina in urma unei betii zdravene. Si cand acolo, omul murise in somn. Asa, tam-nesam. Cel mai mare crai din sat, indoit cu bautorul cel mai tare din zona, si nu una oarecare, ci, probabil, regiunea cu cel mai mare consum de palinca pe cap de locuitor din Europa, barbat sau femeie, a murit in somn, si inca treaz. Cel putin asa sustinea gazda omului, Maria lui Ilioi - careia i se spunea inca asa, desi barbatul ei era mort de mult, strivit de un brad batran la taiat de lemne prin Banat -, cum ca in ziua mortii dom' profesor fusese treaz ca lumanarea. Mai rar asa ceva, dar se mai intampla cand si cand ca mortul sa nu bea vreo doua zile, uneori chiar o saptamana. Nimeni nu stia insa care era cauza acestor neregulate pauze bahice. Maria lui Ilioi, despre care stia tot poporul ca traia cu dom' profesor - oamenii din sat ii si spuneau mereu ca, vezi, daca i-a murit omul in Banat, tot de-acolo i-a venit mai tarziu iubitul - era sigura de faptul ca fusese treaz, ei doi dragostindu-se chiar in noaptea mortii. Dupa ce se dragostira vreo doua ceasuri, povestea in stanga si-n dreapta femeia, il lasa sa se odihneasca, pentru ca dimineata mortul avea treaba devreme, la biblioteca, dom' profesor fiind anuntat ca in zilele urmatoare va veni comisia de inventariere la biblioteca sateasca. Pentru ca dom' profesor Cornelius Declin, ca dascal de limba romana, fusese pus si bibliotecar cu jumatate de norma peste miile de volume ale bibliotecii de la Caminul Cultural, in urma cu mai multi ani, atunci cand sosise in sat ca sa predea la scoala, prin repartitie guvernamentala. La inceput nu-i prea convenise treaba asta destul de incurcata si obositoare, pentru ca ii ocupa mult din timp, desi programul la biblioteca era de numai doua ore pe zi, seara. Iar cat priveste cititorii, acestia erau de ordinul a maxim zece pe zi, elevi sau intelectualitate sateasca dornica sa-si inscrie numele pe fisele de imprumut foarte frumos tiparite. Cu timpul insa, a inceput sa-i faca chiar placere, iesea de la orele de dupa-masa, intra ici-colo la un pahar, dupa care deschidea biblioteca. Aceasta era la etajul Caminului Cultural, o cladire veche de langa Primarie, unde erau numai doua activitati: carti de imprumut in fiecare seara, la etaj, si nunti in fiecare duminica, mai putin in multele posturi ortodoxe de peste an, in sala mare de la parter. Se simtea chiar bine la biblioteca, ii amintea de biblioteca de la filologia clujeana unde absolvise sau de cea universitara, locuri sfinte unde petrecuse clipe de neuitat in studentie. Era aproape tot timpul singur, clientii aparand rar si disparand repede cu o carte-doua sub brat. Mai mult, putea sa citeasca in liniste, fara sa-l bata la cap Maria lui Ilioi sau vreun parinte aflat in trecere pe la gazda lui. Mai era si o oarecare satisfactie pentru faptul ca fusese numit bibliotecarul satului, pentru ca postul cu pricina fusese vizat de multa lume: insa daca nevasta veterinarului, nepoata popii Lacusta sau sora crasmarului Pop primisera ore de te miri ce, la scoala, nu se aranjase nicicum ca una sau alta dintre acestea sa primeasca slujba la biblioteca: ordin de sus, adica nu era voie decat cu om de specialitate, invatator sau profesor cu studii atestate. Multi ar fi dorit sa faca un ban in plus pe degeaba, dar nici macar primarul nu reusise sa-si bage nevasta, pe Maria lui, zisa a lui Cotor, la biblioteca. Desi nu avea nici o vina in treaba asta, dom' profesor Declin isi facuse multe dusmanii in sat, dar numai pe partea barbateasca, adica aceia cu functii care si-ar fi vazut neamurile bagate in slujba de-a moaca. Partea femeiasca era de alta parere. Dom' profesor era iubit si de copii, iar mamele cunosteau acest fapt foarte bine, dar si de mamele elevilor, si, prin extindere, ca vorbele si exemplele faptelor circula repede la acest nivel tainic, de toata suflarea femeiasca a satului. Cu acest prilej, dusmaniile au aparut repede si in restul partii barbatesti din sat, geloziile si chioralile catre neveste fiind la ordinea zilei. De aici, sigur, si asteptarile multora pentru moartea violenta destinata profesorului de romana si, totodata, bibliotecarul satului. Poate ca intr-o alta zona din tara, intr-un alt sat, lucrurile ar fi stat altfel, dar in satul din nord unde Cornelius Declin fusese repartizat dupa facultate, era cea mai mare libertate de miscare posibila in privinta femeilor, majoritatea barbatilor fiind plecati mare parte din an la castig: pe munte, la fan si la oi, sau in alte parti din tara, mai ales in Banat si partile mai instarite din Ardeal, cu tapina sau drujba la padure, la coasa sau in constructii din lemn, asta mai ales de cand si pe romani i-a apucat vremea de-au facut bani si-au inceput a-si incropi case de odihna, imediat dupa revolutie. Ba chiar si mai si, o buna parte dintre barbati au luat, tot dupa revolutie, drumurile Europei, la vanzare de ziare, in constructii, la te miri ce, pe marci si franci, apoi pe euroi. Toata perioada asta de dupa revolutie n-a insemnat vreo schimbare deosebita pentru dom' profesor Declin, decat ca avea treaba mai putina la biblioteca, din doua motive, adica pentru ca statul nu mai cumpara carti ca sa imbogateasca zestrea bibliotecilor satesti, iar oamenii nici nu mai citeau, pentru ca se uitau la televizor, la telenovele, si in al doilea plan al ziselor schimbari faptul ca si mai multe femei din sat ramaneau singure la casele lor, de la cele mai batrane la cele mai tinere, unele dintre acestea abea maritate, dar repede lasate in bratele vanjoase ale profesorului de limba romana. Inca de cand se asezase in sat, dom' profesor cazuse pe placul elevilor, mai intai, pentru ca nu ii batea si avea mare rabdare cu invatatul, pe placul femeilor mai apoi, dar nu pentru ca ar fi fost un barbat foarte chipes: era scurt la stat, extrem de vanjos, om de la munte si el, cu o fata rotunda si rosie, care devenea vanata cand era baut tare, cu un nas cat toate zilele implantat in mijlocul fetei, dar nu lung, ci borcanat ca o sticla de lampa. Deloc posomorat, ba chiar avand o fire vesela, mai ales cand era dupa vreo cateva pahare de tarie, canta dumnezeieste din gura tot felul de cantari de prin Banat si Ardeal, unele cunoscute de toata lumea, altele numai de el stiute, iar la ceas tarziu chiar si cantece cu fel de fel de prostii lumesti, de se faceau a rosi chiar si cele mai regulate dintre muieri. Astfel, la chefuri era nelipsit, si chiar daca cateodata depasea de-a-ntregul masura palincii, se tinea tare pe cele doua picioare butucanoase si cracanate, tipurind in gura mare: nu canta niciodata sezand, isi desfacea bratele in laturi si isi bomba pieptul oricum solid, vocea maiastra de bariton umpland spatiul inconjurator cu o caldura si o vibrare de toata fala.
Mare jale se asternu astfel peste sat la aflarea vestii ca dom' profesor s-a dus. Dar oarecare usurare, fiindca, vezi, murise in somn, dupa dragosteala, adica fericit, zice-se. Jalea era a elevilor, dar mai ales a femeilor, fie ele mame de familie, fie tinerele care abia-si scosesera cosita pe ulita. Nu era foarte limpede cam cate dintre femeile satului trecusera prin bratele profesorului mult indragit, in cei douazeci de ani de cand acesta isi facuse veacul in satul din nord. Oricum, era invers decat se pune de obicei problema: nu cate au preacurvit, ci cate au scapat, deocamdata. Si iata ca unele dintre aceste scapatate, scapate-or ramane, ce sa faci, n-ai ce-i face. Asta-i viata, oamenii mor. Si se jelea Maria lui Ilioi, si Maria lui Pintea, si Maria lui Bot, si Maria popii Lacusta, si Maria crasmarului Pop, si chiar si Maria lui Cotor, si doamnele profesoare si invatatoare de la scoala, ca s-a dus, e bun dus, dom' profesor Cornel.
S-au adunat cu toatele, dar si corpul profesoral cu toata scoala de elevi, si chiar cate un barbat mai rasarit, la inmormantare, pe langa babele cu plangerile si mosii satului cu praporii in frunte, stergandu-si fruntile naclaite de sudoare in caldura prea mare de aprilie. Cei mai multi barbati din sat, si erau destui la acea vreme, ca era tocmai inainte de Sfintele Pasti si se intorsesera cu duiumul de la munci, din tara sau de pe afara, ramasesera acasa, dar nici multumiti, ca totusi, era vorba de-un om, nu de-un caine, nici nemultumiti, ca, vorba ceea, puteau pleca de acasa, de acum incolo, mult mai linistiti. Dar vezi, cu muierile lor n-au avut nimic niciodata, probabil pentru ca le stiau foarte bine naravurile, cu nimic in afara traditiei lor nordice: cu barbatul nu te pune, cu femeia dute-n lume. Daca ei singuri au plecat, ce vina sa aiba femeile? Cu dom' profesor era insa altceva, gandeau oamenii satului: ce dracu le facea muierilor lor de acestea zambeau mereu cand venea vorba de dom' profesor. Pai cum sa nu zambeasca Maria lui Ilioi, cand ea avea barbat de acest soi chiar acasa? Si cum sa nu fie vesela Maria primarului Cotor amintindu-si vremea cand, tanara fiind si cu copil in clasa a cincea, cu barbatul plecat in Spania de doi ani, ca acolo si-a facut safteaua si apoi s-a ales primar independent, cum dom' profesor, intalnind-o pe hotar la fan, acesta intorcandu-se pe jos, vesel nevoie mare, din satul vecin, de la comisia pedagogica, numai ca o rasturna pe ploscoana de iarba parfumata, ca din joaca, si o zbengui intreaga dupa-masa de-i mersera fulgii si penele toate si ramase bunatate de fan neadunat? Iar Maria lui Bot, nevasta celui mai bogatan om din sat, dar plecat mai mereu cu echipa lui la constructii, prin toata tara, cum sa nu se lase pe ganduri cand isi aminteste dragostele iuti, in pauza mare, ea atarnata de masa, cand pe fata, cand pe dos, in fata ferestrei, ca sa vada dom' profesor cand intra copiii la clase, ca ea avea casa chiar in fata scolii, dar la o oarecare departare si nu se auzea clopotelul sunand, iar Cornelius Declin avea principiul sfant de a nu intarzia niciodata la ore? Ce sa mai zica Maria crasmarului Pop, mult mai tanara decat hotul de proprietar, care-o tinea insa ca pe o printesa, ea fiind cea mai frumoasa femeie din sat si din tot nordul, cand pleca la orice ora de acasa ca sa se iubeasca pe-ndelete cu dom' profesor, iar crasmarul tacea malc, ca altfel nu mai pupa el nimic din minunatiile femeiesti si din maiestrele jocuri ale nevestei sale? Astfel se jeluiau nevestele si celelalte femei si fete ale satului, mai pe fata, mai pe ascuns, de moartea profesorului de romana, cainandu-l pe acesta si pentru faptul ca ramasese singur si la moarte, asa cum fusese si in zilele vietii lui. Intr-adevar, nu venise nimeni de nicaieri la inmormantare, vreo ruda, vreun prieten sau vreo cunostinta. Adevarat, stiau cu totii ca parintii ii murisera mai demult, ocaziile acelor inmormantari fiind si singurele plecari din sat ale lui dom' profesor vreme de douazeci de ani. Frati sau surori nu avea, iar de prieteni nu se stia vreo vorba, pentru ca in toata acea vreme pe Cornelius nu-l vizitase nimeni, macar in trecere, daca nu altcumva. Asa ca nici nu avusesera, oamenii satului sau scoala, pe cine sa anunte de moartea lui.
A sosit insa, chiar in timpul slujbei de inmormantare, comisia de inventariere. Cu toata nebunia mortii lui Cornelius Declin, nimeni de la Primarie sau de la scoala nu se mai gandise sa anunte la centru, la oras care va sa zica, la Inspectoratul care raspundea de biblioteci, sa nu mai vina nimeni, ca bibliotecarul satului a dat ortul popii. Cei trei membri ai comisiei, o femeie tinerica, cocotata pe cizme cu toc si in fusta scurta de culoare rosie, si doi barbati mai in varsta, gravi, cu palariile pe cap, au aflat repede despre ce inmormantare e vorba si s-au integrat rapid masei adunate in jurul gropii profesorului si bibliotecarului mult regretat. Au fost singurii straini de sat care au participat la inmormantare. Primira si lumanari, pe care le aprinsera cu evlavie si, la sfarsit, servira in rand cu toata suflarea din palinca si colacii calzi, pomana adunata de Maria lui Ilioi din tot satul, de sufletul mortului, simtindu-se ea datoare sa faca toate acestea, ca gazda a profesorului Declin, dar, vezi, si ca muiere de prim rang in viata acestuia. Dupa ce se terminase cu ingropaciunea, comisia merse la Primarie, unde anunta, prin vocea domnisoarei Marieta Nacu, sefa zisei comisii, ca nici vorba sa vina ei degeaba, ca astfel vor impusca doi iepuri dintr-un foc: adica, vor face inventarul normal, dar si pe cel de lichidare, ca e totuna, ca oricum ar fi venit la disparitia bibliotecarului, pentru ca asa sunt dispozitiile, ca sa poata preda altcuiva biblioteca. Se si pusera pe treaba, toti trei, impreuna cu secretarul Primariei. Au muncit pana noaptea tarziu si au innoptat in sat, la Casa de oaspeti, cu tot cu soferul Daciei de la institutie. Au muncit si a doua zi pana catre amiaza si au biruit lucrul extrem de dificil de a inventaria biblioteca. A urmat apoi sedinta de final la Primarie, in prezenta Primarului si a Consiliului local. Domnisoara Nacu a prezentat concluziile inventarierii, anuntand totodata ca intre timp venise si o circulara surpriza, prin fax, cum ca nu va mai fi angajat un nou bibliotecar, din pricina interesului scazut pentru lectura in satul lor, astfel ca biblioteca va fi sigilata pana la noi ordine. Era tot treaba ei, a comisiei, sa se ocupe de asta. Concluziile au fost scurte si la obiect: domnul profesor Declin avusese pe inventar, la zi, opt mii sapte sute paispe carti, iar la numaratoare iesisera noua mii doua sute cincizeci si trei de carti, astfel ca e o problema cu surplusul despre care nimeni nu stie nimic. Totusi, mai completa domnisoara Nacu, bine ca nu exista lipsuri, ca n-ar mai fi avut pe cine trage la raspundere. Dar asa, asta este, oricum totul va fi sigilat. Si totusi, mai arata apoi tanara sefa de comisie, ar mai fi inca o problema. Deschisesera, la un moment dat, o usa spre o incapere despre care secretarul Primariei le spusese ca e goala, dar pe care ei au trebuit sa o aiba in vedere, pentru ca tinea tot de incinta bibliotecii, ei avand in vedere nu doar cartile, ci si incaperile, mobilele si toate celelalte lucruri. Intr-adevar, camera aceea era goala in aparenta. Dar aparentele insala, arata domnisoara Nacu: in acea camera au gasit mii de sticle goale. Au vazut ca erau sticle de bautura, dupa etichetele mai mult sau mai putin acoperite de praf. Toate bauturile existente in sat si-n tara romaneasca. S-au gandit mult ce sa faca, dar au hotarat ca si acele sticle apartin bibliotecii, din moment ce se afla in acel spatiu, asa ca le-au inventariat. Au iesit zece mii patru sute douazeci si doua de sticle goale. Mai multe decat cartile. Bine ca nu trebuie sa le predea mai departe unui nou bibliotecar, ca altfel ce sa fi facut cu ele? Pacat insa ca nu mai e ca odata, cand sticlele goale erau valorificate in cadru organizat, prin scoala sau Primarie, ar fi iesit o suma frumusica in folosul statului.
Si zisa comise a si plecat, ca statuse destul aproape doua zile si era deja dupa-amiaza, imediat ce s-a semnat, de catre cei indreptatiti, procesul verbal de inventariere si de sigilare a bibliotecii, in goana Daciei Inspectoratului de Cultura, pe ulita principala a satului si-n vartejurile de praf gros din acea primavara secetoasa, inaintea unor Sfinte Pasti atata de triste pentru suflarea satului. In viteza, trecura pe langa gardul de uluci al cimitirului satesc si printre laturoaiele vechi si strambe ale acestuia au putut zari, pentru o clipa, movilita de pamant proaspat de pe locul de veci al profesorului Cornelius Declin, pe care, daca ar fi fost mai atenti si masina n-ar fi avut acea viteza, ar fi putut zari nenumarate buchetele de ghiocei si viorele, flori culese de elevii scolii in dimineata inmormantarii de la padure si asezate cu sfiala si lacrimi in ochi pe acel mormant acum singuratic, la o margine a cimitirului, strajuit de o cruce simpla de lemn pe care erau inscrise cu caneala numele mortului si anii in care si-a facut veacul pe pamant.
(fragment din romanul "Un pamant numit Europa")

---

Despre autor: