Tal, Nene Iancule!

O venerabila intelepciune ne indeamna sa credem ca, in viata, totul se plateste. "Dupa fapta - si rasplata", spune proverbul, lasandu-ne sa speram - sau sa ne temem - ca faptele noastre declanseaza automat un mecanism al pretului corect: "bine faci, bine gasesti", sau, dimpotriva, "cine seamana vant, culege furtuna".
Cu geniala sa capacitate de a exploata banalitatea ca ipostaza a metafizicului, Caragiale a formulat in termeni familiari si simpatici de berarie aceeasi inexorabila lege universala: tal, nene Iancule! Oricat de voios sau de solemn ar fi simpozionul, urmeaza, implacabil, nota de plata.
Putem citi desfasurarea Congresului PSD de la care a trecut fix o saptamana in cheie gnomica si populara, in termenii aspri ai unei drame elisabetane despre infruntarea pe viata si pe moarte pentru putere, sau in varianta caragialesca, atat de draga spiritului nostru zeflemist. Esenta ramane imuabila: dlui Iliescu i s-a prezentat, in fine, nota de plata. Nu de catre cetatenii Romaniei, pe care i-a imbrobodit atata amar de ani cu un succes variabil ca proportii, dar constant in natura lui; nu de catre adversarii politici, pe care i-a dispretuit totdeauna in buna logica leninista. Nu, nota de plata i-a venit in modul cel mai inteligibil, cel mai aproape de propriile lui reflexe, asadar cel mai dureros: de la tovarasi.
Ritualul bolsevic al debarcarii s-a consumat in decorul cel mai adecvat pentru o asemenea decapitare simbolica: in Sala Palatului, garnisita dupa vechiul tipic cu ghivece de flori, prezidii, comisii de propuneri si delegati bine instruiti in prealabil. Ca intr-o tragedie antica, protagonistul s-a lasat imbatat de aparente, s-a instalat reflex si jubilant in atmosfera atat de familiara a plenarelor, congreselor si altor manifestari liturgice ale activitatii de partid. Un demon inselator l-a impins si pe dl. Iliescu - ca pe Oedip sau pe Macbeth - sa se creada la fericita varsta pe care el insusi si-o atribuise, si sa-si rosteasca singur si nestiutor condamnarea, cu acel istoric "tovarasu' Nastase", in direct pe toate posturile de televiziune. A urmat apoi paroxismul din actul III, cu protagonistul acestei Tragedii optimiste in varianta de Dambovita, incercand, isteric si fara ecou, sa trezeasca vigilenta partidului. Merita oare sa-mi amintesc de Lawrence Olivier in rolul lui Richard al III-lea, schimonosit de furie neputincioasa si strigand catre baronii care il tradasera deja in gand "Fiti atenti sa nu dati Anglia/ pe mana acestor vagabonzi, nemernici si fugari, /gunoaiele Britaniei, lachei de rand ai unor toparlani,/ pe care chiar si tara lor i-a vomitat in disperate aventuri/... si a acestui papa-lapte, un bastard /care n-a indurat alt ger in viata lui/ decat cat i-a intrat zapada-n incaltari!"? Cine nu a vazut ranjetul bucalat si unsuros, al dlui Hrebenciuc, care asigura opinia publica de faptul ca Geoana castiga si Iliescu pierde, intr-un moment in care congressmenii PSD nici nu terminasera de votat, nu stie ce e tradarea. Eu una, dupa ce m-am delectat cu aceasta sceneta mai mult decat ironica, m-am retras linistita din fata televizorului, stiind bine ce voi afla a doua zi. Se pare ca am ratat retragerea fara torte a Marelui Invins, dar asta nu m-a impiedicat sa jubilez.
Nu ca as impartasi iluziile celor care repeta varianta oficializata de noua conducere PSD, cum ca aceste convulsii ar fi semnul unei reforme democratice a partidului. Faptul ca mafia PSD si-a schimbat Venerabilul cu un nas mai tanar - si care, ce-i drept, nu are mainile patate de sange, ceea ce e oricum un progres - nu e lipsit de importanta, dar nici nu se cuvine sa ne prefacem pacaliti cu totul. Doar cine vrea cu tot dinadinsul poate uita ca, dupa ce s-a incontrat cu Vanghelie, noul presedinte al PSD si-a cucerit coroana cu sprijinul explicit al altor doi lideri exemplari pentru virtutile morale ale PSD - Mazare si Oprisan. Dar faptul ca, la 15 ani fix de cand, cu mic cu mare, proclamam Piata Universitatii zona libera de (neo)comunism, dl. Iliescu incepe - mai bine mai tarziu decat niciodata - sa plateasca oalele pe care n-a incetat sa le sparga cu atata elan imi reda o oarecare incredere in justitia imanenta.
Promit ca, dupa Sfintele Pasti, o sa ma gandesc serios ce urmeaza dupa acest tumultuos congres. Deocamdata imi las fantezia sa zburde, proiectand diverse scenete futuriste: mi-l imaginez, de-o pilda, pe Ion Iliescu - ca in gluma aceea cu Lenin care, constatand falimentul revolutiei, se exileaza din nou in Elvetia - cum se retrage spontan la Timisoara ca adjunct cu propaganda al Comitetului judetean PSD, intr-o iscusita manevra de auto-marginalizare. Sau tot pe Ion Iliescu - neaparat cu basca, cum de mult v-am prevenit - jucand table in Cismigiu cu cativa vechi camarazi de arme si planuind in soapta cum sa-l rastoarne pe Geoana, dupa care, neaparat, fiecare dintre tovarasii de nadejde, inclusiv el insusi (plus tinerelul la panda in boscheti) se precipita la SRI si la Partid sa informeze despre mersul complotului.
Cum am mai scris nu o data, as prefera, "pentru linistea noastra", un partid social-democrat normal - cu care sa nu votez - acestei confederatii de gasti mafiote de renume judetean care se faleste la trei vorbe o data cu cei 600.000 de membri. Imensa frustrare provocata de Destinul necrutator care, exact in clipa in care, dupa 74 de ani de viata si mai bine de 60 de activitate neintrerupta in slujba partidului clasei muncitoare, i-a refuzat singura functie pe care si-a dorit-o vreodata cu adevarat, aceea de Secretar General, are toate sansele sa-l impinga la rele pe Ion Iliescu. Daca va incerca sa rupa PSD asa cum a rupt in 1991 FSN, s-ar deschide o cale regala catre constituirea unei adevarate forte politice de stanga si multe ape politice s-ar limpezi, spre binele tuturor. Dar saptamana aceasta imi acord, cum spuneam, o licenta, visand mai degraba la un Iliescu acrit, pensionat, somer politic de lux, care sa astepte cu nerabdare putinele distractii care i-au mai ramas: invitatiile anuale la Ambasada RPD Coreeana si convocarile la Parchet. Tal, nene Nelule!

---

Despre autor: