Tinerii mei colaboratori de la Caiete Critice mi-au atras mai demult atentia asupra fenomenului poetic numit "fracturism", specific, dupa ei, pentru acest inceput de secol. Asadar: dupa "optzecism" (poezia biograficului, intertextualitate, postmodernism) a urmat reactia "nouazecista" (incercarea de a reabilita existentialul si metafizicul in poezie) si, acum, o reactie la reactia dinainte, un refuz al refuzului, in fine, fracturismul care interzice sa se interzica orice, in toate planurile, de la sex la estetica.
Ca sa-mi fac o idee mai precisa, am citit un numar de volume scoase de tineri, in primul rand cartile de versuri ale lui Marius Ianus. Prima, Manifest anarhic (2000), este o declaratie generala de razboi si o euforica dinamitare a tabu-urilor. Totul este luat in raspar si toate cenzurile (morale, lingvistice, estetice) sunt abolite cu o radicala si, deseori, delicioasa impertinenta juvenila. Impresia mea, dupa ce parcurg aceste poeme care, uneori, rusineaza simtul meu critic, este ca Marius Ianus este un poet autentic, aflat in plina criza negationista.
In a doua carte, Ursul in container (2002) impresia de autenticitate creste considerabil. Ianus - razvratitul de profesie, Ianus - fracturistul, are timp acum sa scrie versuri muzicale, sa prinda cate o metafora mai bogata si sa mediteze cu mai multa rabdare la destinul sau existential si la singuratatile, esecurile, inchipuirile sale. Accentul negationist ramane, fantasmele din versuri bat, in continuare, spre absurdul derizoriu, poemul este tarat, ca si pana acum, prin canalele de scurgere ale existentei... Totusi, poemul este mai articulat si strigatul de revolta din adancuri are o conotatie lirica mai pregnanta. Cu "versul (sau) latrat", Ianus se lasa corupt de contemplatie. Iata o noapte cu stafii, sticle goale si singuratati grele: "intr-o noapte cand zdranganeau stafiile / ca niste sticle goale pe-un trotuar / cand frumoasele isi leapadau cu fosnete iile / si vocile sunau ca intr-un pahar, / intr-o astfel de noapte acustica / eram beat si ursuz, teleleu / ma gandeam la tot ce pierduse / in supa sociala tampitul meu eu, " si iata cateva strofe muzicale pe o tema villonesca: "Unde sunt ochii mei cei frumosi / cu care cuceream babe in copilarie? / unde sunt bicepsii mei incarcati / care inotau mai mult de o mie? / si unde sunt dintii cu care mancam / cand era de mancare in Romania? / si memoria mea unde e / cea in care omorasem prostia? / Mosule, nu cerceta unde s-au dus / acestea toate - ce-i cladit prin sapat se naruie / si intr-un joc - ma trezeste un huruit / de motor si urlu: E sapte?!"...
In fine, iata, un peisaj cu ploaie de rugina in tonuri bacoviene: "Ploaie legata ca un fum de copaci, / o ploaie cu ceata in vine, / Pe vagoane de tabla topaie niste draci - ciorditori de fiare-n rugina. / Controlul nu vine - da-l in ma-sal! oricum / n-as putea sai arat mai nimica / Ma ascund in cabine de fum - si-mi / pieptan frica. / Ploua cu rugina peste copaci, / o ploaie cu sfirsitul in vine. / Intre morti ingropati in oameni saraci / stau - si zic ca mi-e bine.".
Sunt poeme frumoase (un termen, imi dau seama, pe care n-ar trebuie sa-l folosesc in cazul poeziei lui Marius Ianus pentru ca el nu face decat sa denunte frumosul, esteticul, binele si toate celelalte valori asa zis pozitive din existenta!), zic, totusi, poeme frumoase pentru ca disciplineaza revolta si purifica, intr-o oarecare masura, lirismul. Intr-un vers, Ianus anunta: "n-am loc nicaieri - nici in mine", in alta parte amintirile ii taie calea "cu boturi raioase", la un han intalneste ingeri beti care servesc pita (fantasma dimoviana: intruzia fantasticului, oniricului in real!), in fine, lucru de nebanuit, Ianus cel spurcat la gura scrie o rugaciune splendida: "Doamne, da-mi curaj /si iubire / alunga toata mizeria din mine, / fa-ma bun ca o paine / si calduros ca lana / si la sfarsit prinde-ma, / intinde-mi mana! / Da-mi forta sa fiu treaz, / cuvantul ca o piatra, / paharul cu necaz / mai zvanta-mi-l o data ... / si apar-o pe mama / si da-i Domnicai bine / iar prietenilor mei / lucreaza-le in sine / Doamne, da-mi si pace, / si nebunie, / si bucurie, si tristete, / si bunatate, si manie, / fa-ma intelept si nebun, / de ajutor ca zana .../ si la sfarsit prinde-ma, / intinde-mi mana!"
Putin mai detasat de raul, derizoriul, sordidul din cotidian, Ianus lasa sa iasa din cochilia poemului chiar cornul de melc al ironiei. Se apropie, in astfel de momente de gratie, mai mult de stilul infipt, baietesc, atingator al lui Geo Dumitrescu: "Cel mai bine a fost cand visam. / Cel mai rau eram rupt, / privegheam o femeie - jandarm, / moarta pe dedesubt. / Cel mai rau in uitare s-a copt. / Cu aceasta ocazie fistichie, / prins in gheare si rupt / am scris si-o poezie. / Sunt in Sighisoara si-s tare nauc. / Dar o tin minte si ti-o dedic, / Salatruc: "
Sunt semne, asadar, ca Ianus - "porno", Ianus cel iubitor de limbaj mascaros, cu vocabule imposibile in poem, incepe sa perceapa altfel lumea din afara si sa aiba alt fel de vedenie asupra micului infern pe care il poarta. Percepe tristetile, toamnele, jumatatea buna a sufletului sau. Ianus - neimblanzitul are, ca sa zic asa, partile lui de lumina si intelegere, isi permite chiar sa se induioseze si sa scrie un poem splendid dedicat mamei (poem remarcat, imi amintesc, de Daniel Cristea-Enache). Cine si-ar fi inchipuit ca tanarul dezgustat de raul din lume si care isi asuma toate esecurile existentei va putea varsa o lacrima in poem si va strivi in el "jigodia disperata" pentru a lasa sa iasa la suprafata pe tanarul care se boceste fara prefacatorie?
Nu putem fi siguri ca Marius Ianus n-o sa se intoarca, intr-o zi, la limbajul lui argotic si la infumuratele lui provocari. Pana atunci sa retinem faptul ca Ursul din container este o carte de poezie adevarata, originala. O poezie care sugereaza un rau acut de existenta si o stare de spirit specifica, imi dau seama, acestor "aurolaci ai revolutiei" in lumea impura a tranzitiei noastre.