Despre rationalitatea economica

Intre sintagmele "decizie economica" si "decizie privind activitatea economica" exista atat interferente cat si diferente denotative. Avem decizii economice care privesc chiar activitatea economica (de exemplu, decizia de a renunta la un loc de munca), decizii economice care nu privesc activitatea economica (de exemplu, decizia de a dormi mai mult in loc de a citi o carte) sau decizii non-economice care privesc activitatea economica (de exemplu, decizia politica de a creste ponderea sectorului privat in PIB). Rationalitatea economica se refera la multimea deciziilor economice, indiferent daca ele privesc sau nu activitatea economica.
Deciziile economice sunt acele decizii care aleg intre alternative in functie de costul lor de oportunitate, adica in functie de avantajul maximal la care se renunta atunci cand se iau deciziile respective. Asadar, rationalitatea economica este acea rationalitate care "cauta" costul minim de oportunitate, adica acea rationalitate care minimizeaza dezavantajul adus de decizia economica in cauza. Putem conchide, astfel, asupra unei prime caracteristici a rationalitatii economice: aceasta nu tinteste avantajul ci... dezavantajul. Rationalitatea economica nu urmareste obtinerea avantajului maxim, ci obtinerea dezavantajului minim. Aceasta este o caracteristica procedurala relativ dificil de operationalizat deoarece presupune inventarierea tuturor posibilitatilor de alegere si asocierea, fiecarei asemenea posibilitati, a avantajului aferent, asa incat fiecarei alegeri sa i se poata asocia, apoi, cel mai mare avantaj aferent posibilitatilor la care se renunta atunci cand una dintre ele este selectata. De aceea, din acest punct de vedere, lipsa de rationalitate economica a unor decizii este generata, pur si simplu, de incompletitudinea informationala a decidentului.
O a doua caracteristica a rationalitatii economice este aceea care priveste referinta temporala a evaluarii costului de oportunitate, mai precis aceea care se refera la costurile definitive sau costurile "moarte" asociate unei anumite decizii economice. O decizie economica care ia in calcul acele costuri care, in fapt, nu mai pot fi controlate de catre decident este o decizie nerationala. Sa luam un exemplu: fie un subiect economic care a achizitionat o anumita suma de titluri de valoare (actiuni). Daca decizia sa de a vinde actiunile tine cont de suma deja cheltuita pentru achizitionarea lor, atunci aceasta decizie nu este rationala, deoarece ceea ce s-a cheltuit deja nu mai poate fi recuperat.
Decizia rationala trebuie sa tina cont numai de costurile viitoare cu privire la detinerea/vanzarea actiunilor in cauza: astfel, daca pretul de piata al actiunilor are tendinta de a scadea, atunci actiunile trebuie vandute chiar daca pretul lor actual este mai mic decat pretul lor de achizitie: nu este corect sa se considere ca astfel se pierde (intrucat se obtine mai putin decat s-a cheltuit), ci este corect sa se considere ca se castiga (intrucat se obtine mai mult decat s-ar obtine in viitor). Asadar, costurile deja efectuate nu trebuie sa mai conteze in fundamentarea deciziei economice care se doreste a fi rationala. O astfel de fundamentare a rationalitatii economice este asociata cu ceea ce se numeste individualism metodologic, adica are in vedere evaluarea costului de oportunitate pentru un anumit individ, "extras", din punct de vedere metodologic, din multimea de indivizi "economici" si ignorand impactul deciziei individuale asupra celorlalti indivizi. De exemplu, o decizie individuala bazata pe rationalitatea economica poate produce anumite costuri pentru ceilalti indivizi (spunem ca se produce un cost social al acelei decizii individuale): decizia individuala de a fuma intr-un compartiment de tren in care fumatul este interzis, fara acordul celorlalti pasageri, creeaza o externalitate negativa pentru acestia din urma. Externalitatile negative care produc un cost social al actiunilor individuale revin in responsabilitatea statului, in baza contractului social generic. Rezulta, asadar, o anumita nuantare a rationalitatii economice, atunci cand se trece de la individualismul metodologic la decizia publica (despre decizia publica vom vorbi cu un alt prilej), ceea ce poate conduce la conceptul de rationalitate publica. Daca rationalitatea economica este grefata pe ipoteza individualismului metodologic, rationalitatea publica trebuie asociata cu efectul statistic, impersonal (adica, non-individual).
Rationalitatea economica sta la baza elaborarii tuturor teoriilor economice explicative sau politice (pragmatice) si, in acest context, se poate spune ca ea fundamenteaza atat succesul cat si insuccesul activitatilor (actiunilor) pe care le vizeaza.
Sa luam cateva exemple la indemana care vizeaza rationalitatea economica in forma specifica individualismului metodologic.
In primul rand, problema deciziei aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Analiza obiectivelor necesare de modernizare a economiei si societatii romanesti indica un cost de oportunitate mult mai mare al deciziei de a nu adera la Uniunea Europeana decat costul de oportunitate al deciziei de a adera, ceea ce arata rationalitatea economica a deciziei de aderare (costul de oportunitate al deciziei de a nu adera reprezinta beneficiile aderarii, iar costul de oportunitate al deciziei de a adera reprezinta costurile aderarii: toate analizele indica beneficii ale aderarii mai mari decat costurile aderarii).
In al doilea rand, problema deciziei de a liberaliza depozitele in lei ale nerezidentilor (componenta a liberalizarii contului de capital): costul de oportunitate al deciziei de a nu liberaliza (sau de a amana aceasta liberalizare) depozitele in lei ale nerezidentilor este mai mare (fluidizarea circuitelor de capital intre Romania si tarile membre ale Uniunii Europene, baza pentru absorbtia functionala a presiunii concurentiale din Uniunea Europeana si pentru pregatirea economiei romanesti pentru preluarea efectiva a monedei europene) decat costul de oportunitate al deciziei de a liberaliza aceste depozite (trendul dezinflationist, ratele non-inflationiste ale dobanzilor, care, in cazul aparitiei unor potentiale de derapaje, pot fi gestionate prin mix-uri inteligente de politici monetar-fiscale).
In al treilea rand, problema alegerii intre echilibrul conservator si dezechilibrul restructurant: astfel, exista prestigioase organisme financiare internationale care sunt interesate mai degraba de realizarea unor echilibre de tip contabilo-bilantier decat de cresterea economica, ignorand mecanisme sau procese care, desi, pe termen scurt, pot genera anumite dezechilibre, cu toate acestea amorseaza dinamici sustenabile pe termen lung, de natura a asigura fenomene de crestere si dezvoltare (dezvoltare inseamna crestere insotita de modificarea structurii sistemului economic, modificare menita sa sporeasca performanta). Costul de oportunitate al echilibrului contabil este mult mai mare decat cel al dezechilibrului de crestere. Prin urmare, alaturi de cele doua caracteristici mentionate deja ale rationalitatii economice, trebuie s-o adaugam si pe o a treia: rationalitatea economica refera mai degraba sustenabilitatea decat echilibrul. Pe aceasta baza se poate spune chiar mai mult: rationalitatea economica refera mai degraba sustenabilitatea decat optimul. De aceea teoria macroeconomica isi va deplasa, probabil, in viitor, centrul de interes, de la problema echilibrului si a optimului dinamic la cea a sustenabilitatii.
Pentru saptamana viitoare va propun ca discutam despre elasticitatea economica.

---

Despre autor: