Carol I - ctitorul Romaniei moderne

Editura TESU aduce in vitrinele librariilor o carte deosebit de interesanta: "Regii Romaniei. O istorie adevarata". Lucrarea, ingrijita de publicistul Tesu Solomovici, reuneste texte apartinand unor nume prestigioase ale istoriografiei si vietii romanesti interbelice. Nicolae Iorga scrie despre Regele Ferdinand "Intregitorul", Mihail Polihroniade descrie viata politica a Romaniei sub Regele Carol I, Mircea Ionitiu relateaza drama abdicarii Regelui Mihai I, Constantin Moisil dezvaluie istoria stemei regale si a insemnelor regalitatii romane. Colegul nostru de redactie, Tesu Solomovici creioneaza portretul controversat al Regelui Carol al II-lea.
Un proiect ambitios, care isi propune sa documenteze - din perspectiva dinastica - opt decenii din istoria nationala: din acea noapte de 10 spre 11 februarie 1866, cand conjuratii au patruns in Palatul Domnesc si l-au silit pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza sa renunte la putere si pana in ziua de 28 decembrie 1947, cand Regele Mihai I a fost constrans sa-si puna semnatura pe Actul de abdicare intocmit de Moscova bolsevica.
Va prezentam in continuare fragmente din capitolul dedicat de istoricul Mihail Polihroniade Regelui Carol I de Hohenzollern. Am ales sa ne oprim asupra unei perioade mai putin cunoscute din lunga sa domnie: tulburii ani de inceput. O epoca de instabilitate politica interna si de tensiuni internationale, in care soarta lui Carol s-a aflat adeseori pe muche de cutit. La fel si soarta Romaniei.
Intertitlurile apartin redactiei.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza abdica si lasa carma guvernului in mana unei locotenente domnesti alcatuita din generalul N. Golescu, colonelul N. Haralamb si boierul moldovean Lascar Catargi. Noul Regim nu intampina nici o impotrivire la inscaunarea lui. La 11 februarie 1866, Camera si Senatul, intrunite in sala de sedinte a Adunarii Deputatilor sub presedintia Mitropolitului Primat, in urma propunerii lui Ion Ghica, aleg prin aclamatii ca "Domn stapanitor al Principatelor Unite Romane" pe "Alteta Sa Regala Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Baldouin Leopold George, conte de Flandra si duce de Saxonia, sub numele de Filip I"(...) Dar daca lovitura reusise de minune, mai usor decat se asteptau conjuratii insisi, problemele ce se puneau noului regim erau foarte grele.
Din punct de vedere al politicii interne, rasturnarea lui Cuza redestepta poftele si ambitiile pretendentilor la domnie si ingaduia, mai ales in Moldova, o agitatie separatista serioasa, care va culmina in sangeroasele incidente de la 3 aprilie. Fireste ca marile puteri vecine, Austria si cu atat mai mult Turcia si Rusia, incurajau agitatiile separatiste. Marea primejdie nu venea insa de aici. Incurcaturile externe si atitudinea puterilor garante puneau in joc insasi principiul unirii Principatelor.
Intr-adevar, se stie ca Poarta Otomana nu recunoscusese Unirea decat in persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Indata ce se afla la Constantinopol de rasturnarea lui Cuza si de alegerea Domnului strain, Turcia cere imediata convocare a Conferintei celor sapte puteri garante, semnatare ale Conventiei din 1858 pentru organizarea Principatelor. Alegerea Contelui de Flandra nemultumise nu numai Turcia, Rusia si Austria, ci si pe Napoleon al III-lea. Contele de Flandra, fiind un nepot al Regelui Ludovic Filip, deci inrudit cu Casa de Orleans, pretendenta la tronul Frantei, era privit cu neincredere de Napoleon al III-lea care ocupase prin lovitura de stat acest tron. De altfel, contele de Flandra insusi nu avea tragere de inima pentru marea misiune ce-i revenea. Era un om potolit, fara ambitii politice, iubind o viata retrasa. De aceea, la 18 martie, guvernul belgian comunica lui Vasile Boerescu, Ludovic Steege si Scarlat Falcoianu, delegatii guvernului provizoriu, ca Filip de Flandra nu poate primi coroana ce i se oferise. (...)
Solutia Carol
Dar roata norocului romanesc se intoarce. Patru din cele sapte mari puteri ne erau sau favorabile sau neutre. Anglia, Italia, Prusia si Franta nu se raliau decat de forma Turciei, Rusiei si Austriei. Ele l-ar fi agreat pe Carol de Hohenzollern. Balaceanu si Bratianu se grabisera sa propuna candidatura acestuia guvernului de la Bucuresti. De altfel, aceasta candidatura prezenta pentru noi multiple avantaje. Printul Carol era simpatizat personal de Napoleon al III-lea si de Regele Prusiei, Wilhelm I-ul, iar familia de Hohenzollern-Sigmaringen era strans legata atat de Curtea Imperiala franceza cat si de Curtea Regala prusiana. Asadar, datorita candidaturii lui Carol de Hohenzollern, cauza romaneasca obtinea sprijinul, pe sub mana bineinteles, Parisului si Berlinului si prin aceasta o atitudine binevoitoare din partea Londrei.
Partida era pe jumatate castigata. Doi oameni o vor castiga in intregime: Ion Bratianu si Printul Carol insusi. Dandu-si seama de dispozitiunile cercurilor politice franceze, Bratianu pleca in graba la Düsseldorf, unde Principele Carol Anton de Hohenzollern, tatal Printului Carol, era guvernator al provinciei renane, spre a capata consimtamantul Printului.
Intre timp, la Bucuresti, in ziua de 30 martie, Locotenenta Domneasca publica o proclamatie catre popor, recomandand alegerea prin plebiscit a Printului Carol de Hohenzollern ca "Domnitor al Romanilor, cu drept de mostenire, care va domni sub numele de Carol I". La 2 aprilie, Consiliul de Ministri publica si el o proclamatie in acelas sens. Plebiscitul incepe la 2 aprilie si se inchide la 8 aprilie. Carol I implinea in aceasta zi 27 de ani. Rezultatul plebiscitului este: 685.996 voturi pentru, 224 voturi contra.
Sosirea Printului Carol in Romania
La 9 mai 1866, dupa o calatorie plina de peripetii pe Dunare, Carol de Hohenzollern puse piciorul pe pamantul romanesc, la Turnu-Severin. A doua zi dimineata, pe la ora opt, Domnul Romaniei porni spre Bucuresti. Era 10 mai 1866. Aici, Dimitrie Bratianu, primarul Capitalei, ii prezenta pe o perna de matase rosie cheile orasului. Multimea aclama frenetic pe Suveran care raspunde cu o scurta cuvantare in frantuzeste. In aceea clipa porni o ploaie torentiala, "cea dintai care stropea si racorea ogoarele Romaniei, uscate de trei luni de seceta". Cerul iesise cu plin inaintea Domnului! Apoi, intr-un landou de gala, deschis, avand langa el pe generalul Golescu si pe Ion Ghica, inconjurat de un stat major stralucit de ofiteri calarind cai pur sange, porni spre Mitropolie.
Dupa Te-Deum, Domnul, insotit de Mitropolit, de inaltul cler, de Locotenenta Domneasca, de guvern, trecu pe jos la Camera spre a depune juramantul. La intrare, Printul Carol e primit de presedintele Camerei, Manolache Costache Epureanu care il conduce la tronul princiar ridicat pe tribuna. Intr-o insufletire care nu voia sa se mai potoleasca, dupa o furtuna de aclamatii ce nu se mai sfarseau, o liniste mormantala cobori asupra Adunarii. Mitropolitul puse crucea si Evanghelia pe masa asezata in fata tronului si invita pe principe sa depuna juramantul pe legile tarii. Apoi colonelul Hralamb, membru al Locotenentei Domnesti, citi formula de juramant romanesc care se comunicase printului si in traducere frantuzeasca: "Jur de a pazi legile Romaniei, de a mentine drepturile sale si integritatea teritoriului ei". Printul Carol puse mana dreapta pe Evanghelie si rosti cu voce ferma pe romaneste: "Jur". Astfel se implinise, la 10 mai 1866, ultima dorinta a Divanurilor ad-hoc: aducerea pe tronul Romaniei a unei dinastii straine.
Presiuni externe si tensiuni interne
Carol I de Hohenzollern isi incepea domnia in imprejurari destul de grele. Faptul implinit, desi sprijinit pe sub mana de Franta si de Prusia, nu fusese recunoscut. Turcia ameninta cu ocuparea Principatelor, iar Viena si Petersburgul o secondau. Guvernul roman mobiliza armata putin numeroasa si slab inarmata. Finantele erau sleite. Imprumutul lansat de Mavrogheni pe piata interna nu produse decat sume derizorii. Separatismul moldovenesc, cu toata inabusirea miscarii din 3 aprilie, era puternic. Aceasta era situatia tarii in clipa cand Carol I isi incepea domnia. Fata de gravitatea situatiei, coalitia care il rasturnase pe Cuza persista. Primul guvern al Principelului Carol, prezidat de Lascar Catargi, cuprinde ii pe conservatori (Catargi, Mavrogheni), pe moderati (Dimitrie Sturdza, Ion. C. Cantacuzino) si pe "rosii" radicali (Ion C. Bratianu, C. A. Rosetti). Noul guvern mobilizeaza armata spre a rezista eventual Turciei si incearca sa obtina recunoasterea faptului implinit.
Dezbinarea intre conservatori si rosii duce la demisia Cabinetului (13 iulie 1866). Ion Ghica formeaza Cabinetul care izbuteste sa obtina din partea Turciei recunoasterea dinastiei straine (octombrie 1866) si prezideaza alegerile (noiembrie 1866). Rezultatul alegerilor este impartirea corpurilor legiuitoare in trei grupe ostile de aceeasi forta: moderati, rosii si partizani de ai lui Cuza. Guvernul nu mai are nici o autoritate in Camera si e silit sa demisioneze.
Intre martie 1867 si noiembrie 1868, sub Cabinetele C. Kretulescu, Stefan Golescu si Nicolae Golescu, adevaratul conducator al actiunii guvernamentale este Ion C. Bratianu. De acord cu Domnul, care are mare incredere in el, porneste la reorganizarea si inarmarea Armatei si la votarea concesiunilor cailor ferate. Concesiunea construirii cailor ferate este atribuita consortiilor Offenheim si Strousberg.
Opera politica si gospodareasca a lui Bratianu este rodnica. Dar politica lui externa indrazneata (incurajare a agitatiei antiturce in Balcani, apropierea de Serbia si Rusia) si mai ales incercarea de a stavili navala evreiasca in Moldova, ii atrag dusmania marilor puteri. "Alianta Izraelita" dezlantuie o violenta campanie de presa impotriva Romaniei si cere tuturor guvernelor masuri energice impotriva "barbarilor" lui Bratianu.
Instabilitate politica si campanii antidinastice
In noiembrie 1868, presiunile Frantei, Austriei si Prusiei il determina pe Domnitor sa se desparta de omul in care avea deplina incredere si cu care pornise sa dea Romaniei o armata moderna si cai ferate. Noul Guvern Ghica-Kogalniceanu incearca o apropiere de Turcia si de Austria in politica externa, e silit sa tolereze navala semita si continua inzestrarea armatei si construirea cailor ferate. La inceput, guvernul este sustinut de Bratianu. Curand, insa, rosii - mai ales sub influenta lui Rosetti, trec la atac impotriva cabinetului si, pentru ca Domnul nu-i aduce la putere, nu il cruta nici pe el. In cursul primaverii si verii anului 1869, campania antiguvernamentala si antidinastica este in toi.
Domnitorul acordand lui Ghica dizolvarea Camerei liberale, rosii intrec orice limita. Se pune la cale chiar detronarea Domnului si inlocuirea lui cu colonelul Bibescu.
In toamna lui 1869, Domnitorul Carol se casatoreste cu Principesa Elisabeta de Wied si lipseste aproape trei luni din tara, cu toate amenintarile rosilor. Un conflict in interiorul ministerului, intre Mihail Kogalniceanu si Vasile Boerescu, duce la demisia amandorura, la dislocarea majoritatii guvernamentale si apoi - dupa un vot de blam din partea Camerei - la retragerea lui Dimitrie Ghica.
La 2 februarie 1870 se formeaza Guvernul Al. G. Golescu. Condus de un presedinte fara autoritate, alcatuit din oameni stersi, noul cabinet isi duce viata de azi pe maine, intr-o incordare crescanda. Peste doua luni e silit sa se retraga.
Domnul cheama la presedintia Consiliului pe un om de mare prestigiu, conservator moderat, Manolache Costache Epureanu, care formeaza un minister de tineri, supranumit "Closca cu pui". Intra pentru prima oara intr-un guvern, tanara pleiada conservatoare, "Juna dreapta", in frunte cu Petre Carp si Alexandru Lahovary, care va domina apoi timp de cateva decenii viata publica romaneasca. Se dizolva din nou Corpurile Legiuitoare, dar din alegeri iese o foarte slaba majoritate conservatoare-moderata, fata de o compacta si violenta opozitie liberala.
Republica de la Ploiesti
Tensiunea interna e complicata de evenimentele externe. Razboiul franco-prusian rascoleste sentimentele francofile ale opiniei publice romanesti. Bineinteles, Domnul "prusian" sufera consecintele francofiliei. In Camera si in presa se cere sa mergem alaturi de Franta.
Repetatele victorii prusiene atatau si mai mult spiritele impotriva Domnitorului. Rosii pregatesc pe fata rasturnarea lui. In noaptea de 8-9 august 1870 izbucneste la Ploiesti, sub conducerea deputatului liberal Al. Candiano-Popescu, o rascoala. Se proclama republica; Carol e decazut din domnie. Fara sa se fi dovedit precis vreodata participarea conducatorilor liberali in incercarea lui Candiano-Popescu, se poate totusi afirma ca n-au fost straini de ea.
Trupele maiorului Gorjan restabilesc in cateva ore ordinea. Sunt arestati - in afara de cei prinsi la fata locului - Ion Bratianu, N. Golescu, Eugen Carada, sefii partidului rosu. Vor fi insa curand liberati, iar juratii din Targoviste ii vor achita pe autorii materiali ai rascoalei.
Carol, la un pas de abdicare
Agitatia antidinastica creste pe zi ce trece. Scandalul Strousberg - in executarea lucrarilor si in manipularea fondurilor se comisesera mari incorectitudini - da un nou aliment atacurilor impotriva Domnului, acuzat ca l-a favorizat pe Strousberg.
In decembrie, nici ministerul Manolache Costache Epureanu nu mai poate domina situatia si se retrage. Domnul, muncit de gandul abdicarii, cere Camerei sa-i desemneze un prim-ministru. E desemnat Ion Ghica, liberal moderat. (...) Scandalul Strousberg continua. Dezbaterile Camerei sunt furtunoase si violent ostile Domnului. Se vorbeste insistent de abdicare. La 10 martie, rosii incearca sa traduca in fapt intentiile de abdicare.
Colonia germana, in frunte cu consulul general de Madovitz, se strange in sala Slatineanu (Capsa de astazi) spre a sarbatori ziua Imparatului Wilhelm I si victoria Prusiei. Abia se instalasera comesenii la banchet si o ploaie de pietre loveste geamurile salii Slatineanu. Mii de oameni se strang pe strazi, huiduiesc pe nemti, aclama republica si pornesc spre palat. Generalul Solomon scoate trupa si acopera Palatul. Tumultul dureaza toata noaptea. A doua zi de dimineata, Principele Carol convoaca pe fostii membri ai locotenentei domnesti, Lascar Catargi si generalul Golescu, spre a le remite abdicarea. Amandoi il conjura sa nu abdice. Domnul se lasa convins, cere insa un guvern tare. La 11 martie 1971, Catargi formeaza primul minister de durata, marele minister conservator ce va guverna pana la 1876.
Prima perioada de domnie a lui Carol I ia sfarsit. Perioada de framantari, de instabilitatea ministeriala, de patimi dezlantuite, de atotputernicie a Parlamentului, de paralizie a puterii domnesti. Din mai 1866 pana in martie 1876 se schimba zece guverne si se dizolva de cinci ori Corpurile Legiuitoare. (...)
Epilog
La 27 septembrie 1914, Carol I Rege al Romaniei isi da obstescul sfarsit. Jumatate de secol de viata romaneasca se scursese de la 1866. Romania isi castigase, sub domnia lui Carol I, indepedenta, fusese biruitoare in doua razboaie, devenise arbitra a situatiei in Balcani, se impusese Europei. Lunga epoca de pace, de stabilitate, de liniste adanca, sub agitataia de suprafata a partidelor politice, ingaduise tarii un progres tehnic si economic neintrerupt. Cu umbrele si luminile ei, domnia lui Carol I fusese mare, glorioasa, binecuvantata pentru Tara. Carol I nu era un geniu. Dar era un om cu alese insusiri de inteligenta si suflet, un om calm, muncitor, sistematic; un om cu vederi largi, cu vointa, cu indrazneala la nevoie mai ales, un monarh care prin corectitudinea vietii lui, prin simtul demnitatii si al ierarhiei, prin autoritatea ce emana din fiinta sa regeasca, a dat tinerei dinastii romane prestigiu si putere. A fost un mare monarh, un foarte mare Rege. A fost ctitorul Romaniei moderne.

---

Despre autor: