Pentru primul ei spectacol profesionist, "Deseuri", dupa Matei Visniec, a fost nominalizata la Premiul pentru Debut al UNITER-ului. Doi ani si doua spectacole mai tarziu, "89.89...fierbinte dupa '89", scenariu al regizoarei dupa cinci autori dramatici romani cvasi-necunoscuti, montat la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti, cu Gheorghe Visu, Coca Bloos, Maria Ploae, Cristian Iacob, Isabela Neamtu in distributie, un spectacol despre Romania de dinainte de 1990 si supravietuirea ei pana astazi, in care publicul e un element activ, permanent provocat, a devenit la sfarsitul anului trecut unul din marile succese teatrale, rasplatit cu premii, aprecieri critice superlative si sali pline la toate reprezentatiile. Dupa care a plecat la Arad, pentru "Cheek to cheek", de Jonas Gardell, o piesa despre identitati sexuale si artistice incerte, despre cautarea disperata a simulacrului de iubire si omniprezenta mortii intr-o lume care mimeaza viata. In acelasi timp, face parte din dramAcum, grup de tineri regizori implicati activ in dezvoltarea si promovarea dramaturgiei romanesti tinere.
Ana Margineanu e in egala masura o regizoare de succes si un artist de curaj. Cum, cu cine, cat, de ce ar risca un astfel de om, in lungul drum al descoperirii propriilor teme si construirii universului teatral in care crede cu atata forta?
Simti ca ai succes?
Mi se pare ca parte din spectacolele pe care le fac au succes in mai mare masura decat altele, sau pur si simplu unele au succes si celelalte nu. Iar ca traseu, da, cred c-am avut pana acum unul de succes. Mi-e mult mai usor sa definesc succesul in raport cu spectacolele mele decat cu mine ca persoana: in clipa in care sala e plina, in clipa in care publicul vine si se bucura de spectacol, cred ca spectacolul are succes. Si probabil cand e foarte multa lume care vrea sa lucreze cu mine si am multe oferte de lucru, cred ca si eu am succes.
Ti l-ai dorit?
Da. Sincer, da.
Ai spune despre tine ca esti o aventuriera?
Mi-ar placea sa fiu una, sa ma arunc oricand in ceea ce vreau sa fac, dar asta nu inseamna ca ma consider una. Nu sunt atat de aventuriera pe cat mi-ar placea sa fiu. Sunt prea fricoasa.
De ce ti-e frica?
Nu m-am gandit niciodata la asta. De ce mi-e frica? Pentru ca sa ma pot arunca in absolut orice, trebuie sa am o incredere in mine si in ce fac la momentul respectiv foarte mare; asta-mi lipseste de (cele mai) multe ori, nu intotdeauna. Ca sa poti fi un aventurier, trebuie sa acorzi foarte multa incredere unor lucruri despre care de multe ori nu stii nimic, si pe de alta parte sa nu-ti pese de consecinte. Or, mie-mi pasa de consecinte si nu am mereu tipul asta de incredere nebuneasca.
Sa faci la Arad piesa lui Jonas Gardell nu e un fel de aventura?
Spectacolul "Cheek to cheek" e pentru mine mai degraba unul dintr-o zona clasica, nu e tocmai o aventura, ci un risc minim asumat. Nu ofera un maximum de surprize spectatorilor, e o poveste cu care te poti obisnui, personajele raman pe scena, nu vin sa discute cu tine, se intampla lucruri de tip realist, pe care le poti intelege, situatii cu care te poti identifica. Poate fi socant faptul ca se ating si niste tabuuri sexuale, sa zicem, dar nu cred ca sunt cele mai socante posibil. Nu mi se pare ca e o poveste care sa socheze si in mod clar nu e un spectacol care sa-si propuna asta. E mai degraba cuminte, iar ceea ce vrea, in realitate, sa le spuna oamenilor e cat de aproape suntem de moarte si cat de important e sa traim. Daca stau bine sa ma gandesc, cea mai socanta chestie in spectacol (in ipoteza ca exista asa ceva) e iminenta mortii si nu faptul ca exista un homosexual sau ca apare un barbat imbracat in haine de femeie. In permanenta personajele traiesc pe granita dintre viata si moarte, iar pentru unele, moartea patrunde, incet-incet, in viata; nici viata, prin rutina si monotonia ei, nu aduce lucruri diferite de moarte.
Asta e o spaima a mea, asta mi se pare ca e ceva dur; nu stiu daca e socant, toti stim ca murim, toti stim ca viata poate sa nu insemne nimic sau poate sa insemne un lucru minunat, nu e ceva nou, cu toate astea e dur. E o chestie pe care daca ajungi nu doar s-o gandesti pe un plan foarte indepartat, ci s-o realizezi pe propria piele, s-o constientizezi, s-o simti la un moment dat, te poate bulversa.
Mie mi s-a parut o viziune foarte cinica asupra conditiei umane.
Pentru mine, spectacolul nu e cinic. Cinic ar fi daca nu le-as acorda personajelor nici o sansa, or, ele au si frumusete, au si sansa. Pe de alta parte, e adevarat ca zona asta de duritate intima, daca pot sa zic asa, e cea care poate speria publicul, mai ales cand media de varsta a spectatorilor urca spre 60 de ani. Cred ca pentru un om de 60 de ani spectacolul e mai mult decat cinic, e grotesc, fiindca un astfel de om nu e strain de lucrurile despre care vorbeste "Cheek to cheek". La ultima reprezentatie la care am fost, au venit copii de vreo 15 ani; iarasi, din punctul meu de vedere nu e publicul tinta pentru spectacolul asta, iar reactia lor a fost pur si simplu de indiferenta: n-aveau acel gen de probleme, nu le intelegeau, judecau totul la primul nivel, se bucurau de costume, de fete cu picioarele dezgolite, se amuzau pe alocuri, nu cred ca i-a atins cu ceva.
De-asta spun ca e un spectacol cu risc minim; spun in el niste lucruri care pentru mine sunt foarte adevarate, nu cinice, cel putin asa le percep eu. Publicul se poate raporta cum vrea el la o poveste de sine statatoare, nu-i afecteaza in mod direct decat pe cei care au deja astfel de probleme.
Ceva ce te defineste in raport cu ceilalti. Atitudinea mea? Relatia speciala pe care o am cu publicul, e cea mai puternica marca a mea. Relatie pe care incerc s-o construiesc prin spectacol. Publicul e centrul spectacolelor mele.
Independent
Deocamdata e un soi de vis. In teatru nu prea ai cum sa fii independent: depinzi, de la actor la regizor tehnic, prin insasi natura lucrului. Poate doar Florin Piersic jr. a fost independent cand a facut "Sex, Drugs, Rock and Roll" si l-a si jucat, dar probabil ar fi trebuit sa si scrie textul si eventual sa-l si joace singur la el in baie ca sa fie cu totul independent. Independenta e imposibila in teatru: depinzi de public, de actori, de luministi, sunetisti etc.
Sistemul nostru actual e o forma de dependenta nefericita, depindem la modul nefericit de bani, de contracte, de tot felul de lucruri care vin in detrimentul spectacolului. Dependenta ideala? Daca oamenii ar depinde de teatru ca de-un drog. O relatie pasionala intre public si teatru, pe care n-o prea vad nicaieri.
Noua dramaturgie
Un lucru care sper sa existe, pe care mi-l doresc si incerc sa contribui activ la existenta lui. Mi se pare esential sa avem o dramaturgie care sa vorbeasca despre noi aici si acum, si atunci ea trebuie inventata.
Public
Ratiunea existentei mele ca regizor. Din cauza lui si pentru el fac teatru. De aici vine si toata zona mea de cautari: de ce ar avea spectatorii nevoie de mine, de ce ar avea nevoie de ce fac eu, de ce vin ei, ce i-ar interesa, ce le-as putea eu oferi? Acum nu stiu.
Interactivitate
Este, din punctul meu de vedere, o mica fortare a publicului: "Spuneti-mi voi, fiindca eu n-am aflat inca, ce v-as putea da?". Pe de alta parte, interactivitatea e, inainte de toate, contactul direct cu publicul. De ce tu, Ion, nu mergi la film sau nu te uiti la televizor, si vii, in schimb, la teatru? Ce-ti poate oferi, altceva, teatrul? Singurul lucru pe care-l are in plus fata de cinema, televiziune sau Internet e faptul ca teatrul e live si depinde de public. La film, nimic nu se schimba, fie ca sunt in sala doi oameni, o suta sau o mie; teatrul se modifica radical, daca sunt doi oameni e un alt spectacol decat daca sunt o suta, daca ei au 60 de ani sau 20 de ani. Mi se pare ca publicul trebuie facut constient de lucrul asta, de aceea tin ca majoritatea spectacolelor mele sa fie interactive, ca sa fac aceasta dimensiune vizibila: suntem amandoi vii, eu-actor si el-spectator, suntem aici, acum, si avem nevoie unul de celalalt. E ceva ce nu poti trece cu vederea.
Ce-mi da mie teatrul/ Teatrul pe care-l vad, teatrul pe care-l fac
Imi vine sa zic cuvinte mari si chiar n-as vrea. Imi placea sa vad teatru inainte sa incep sa fac eu teatru, cand eram in liceu. Pe urma a devenit o chestie din ce in ce mai profesionala si prin asta rece, in contradictie totala cu momentele cand fac teatru si cand lucrurile devin excesiv de pasionale si de fierbinti. Acum imi place sa fac teatru mai mult decat imi place sa vad. Dar in clipa in care fac teatru, asta-mi da, in afara de cateva lucruri, cam totul, tot ce-mi trebuie ca sa traiesc.