Asigurand o lume mai sigura

Rapoartele comisiilor sunt, de obicei, ingrozitor de plictisitoare, iar cele ale comisiilor ONU se numara printre cele mai plictisitoare. Insa raportul recent al Inaltei Comisii pentru Amenintari, Provocari si Schimbare al secretarului general al ONU a incalcat aceasta regula. Saisprezece lideri politici si fosti diplomati au combinat principiul cu realismul politic pentru a produce cele mai cuprinzatoare propuneri pentru schimbare, din 1945, cand a fost creata ONU. Secretarul general, Kofi Annan, trebuie sa prezinte raportul in martie.
Multe comentarii timpurii au vizat recomandarile Inaltei Comisii de a extinde numarul membrilor Consiliului de Securitate de la 15 la 24. Raportul propune doua alternative. Una dintre ele ar adauga sase noi membri permanenti - cum ar fi India, Brazilia, Egiptul, Africa de Sud, Japonia si Germania - precum si trei membri alesi pe o perioada de doi ani. Cealalta alternativa ar crea opt membri semi-permanenti, care ar dispune de posibilitatea reinnoirii mandatelor de patru ani, precum si un membru aditional, ales pe o perioada de doi ani.
Oricare dintre propuneri ar atrage dupa sine amendarea Cartei ONU, care necesita mobilizarea sprijinului unei majoritati de doua-treimi din cele 191 de state, inclusiv a celor cinci membri cu drept de veto ai actualului Consiliu de Securitate.
Insa concentrarea asupra extinderii Consiliului de Securitate risca sa distraga atentia de la restul analizelor si a celor 101 recomandari pentru reforma ale Inaltei Comisii, multe dintre acestea neavand nevoie de amendarea Cartei. Conform raportului, Adunarea Generala si-a pierdut din vitalitate, iar Consiliul de Securitate trebuie sa fie mai eficace.
Astazi, amenintarile vin atat din partea unor actori care nu au de-a face cu statul, cat si din partea tarilor, si pun in pericol siguranta persoanelor si a statelor, deopotriva. Securitatea colectiva inseamna astazi o impartire in sens mai larg a responsabilitatii pentru siguranta reciproca.
Inalta Comisie se confrunta in mod direct cu noile amenintari transnationale, respectiv teroristii si raspandirea armelor de distrugere in masa. Membrii ei au recunoscut faptul ca ar putea exista "scenarii de cosmar" care sa le combine pe cele doua si sa necesite folosirea fortei in mod preventiv. Ei insista, mai degraba, asupra intaririi regimului de non-proliferare prin inspectii indiscrete si asupra negocierii aranjamentelor in vederea obtinerii accesului la stocurile nucleare si la procedurile de imbogatire a uraniului garantat la nivel international, decat asupra acordarii permisiunii statelor de a le dezvolta pe cont propriu.
Referitor la folosirea preventiva a fortei, interpretarile traditionaliste ale articolului 51 al Cartei ONU (care prevede dreptul la autoaparare) permit unui stat amenitat sa intreprinda actiuni preventive in fata unui atac iminent, insa nu permit folosirea fortei in mod preventiv impotriva unor amenitari pe termen lung. Inalta Comisie ar dori largirea unei asemenea interpretari, astfel incat sa permita folosirea fortei in mod preventiv in anumite situatii, insa numai cu aprobarea Consiliului de Securitate.
Acesta ar judeca legitimitatea unei astfel de actiuni din punctul de vedere al indeplinirii vechiului criteriu al razboiului just: gradul de seriozitate al amenintarii, scopul raspunsului, ar calcula daca forta reprezinta ultima modalitate, daca este folosita in mod proportionat si daca exista un echilibru rezonabil intre consecintele de bun si de rau augur. In acest sens, presedintele Bush a castigat disputa pe jumatate: uzul preventiv al fortei poate fi justificat, insa nu unilateral. Afganistanul s-ar incadra, Irakul nu.
Criticii se plang ca aceasta abordare are prea mare incredere in Consiliul de Securitate, care poate fi paralizat prin politica si prin dreptul de veto. Extinderea membrilor Consiliului ar putea agrava situatia. Un stat amenintat de atacuri teroriste, care isi au originea in alt stat, s-ar putea dovedi mai putin rabdator decat o majoritate a Consiliului in privinta stabilirii la ce anume se refera "ultima solutie." In Ruanda si Kosovo, Consiliul de Securitate nu a actionat la timp pentru a salva sute de mii de vieti. Exista o alternativa la a astepta decizia Consiliului de Securitate si la a actiona unilateral? Kosovo si Irakul ofera exemple instructive. In primul caz, perspectiva unui veto al Consiliului de Securitate a impiedicat actiunea, iar o organizatie regionala (NATO) a actionat fara a fi autorizata de ONU. Desi aceasta aduce in discutie legalitatea actiunii, interventia a beneficiat de un soi de legitimitate politica larg-raspandita, care i-a limitat efectele negative asupra ordinii internationale.
In cazul razboiului din Irak, presedintele Bush nu a obtinut nici un moment un larg consens care ar fi putut sa ofere legitimitate in fata unui veto. State ca Franta si Germania, care s-au opus actiunilor din Irak, s-au aratat dispuse sa foloseasca forta in Kosovo, in ciuda absentei acordului Consiliului de Securitate. In eventualitatea in care statele s-ar simti obligate sa actioneze in cazul unui impas al Consiliului, ar trebui sa afle ca reputatiile lor ar avea mai putin de suferit daca ar actiona conform recomandarilor Inaltei Comisii privitoare la legitimitate, chiar daca acestea nu satisfac propriul criteriu al legalitatii.
Nici un raport nu poate crea o lume mai sigura; insa, cei care sprijina acest deziderat trebuie sa spere ca guvernele si republicile lor vor lua in considerare la modul serios recomandarile Inaltei Comisii.
Joseph S. Nye este profesor al Universitatii Harvard
Copyright: Project Syndicate, decembrie 2004

---

Despre autor: