In deceniile trei si patru ale secolului trecut, regizorul rus Vsevolod Meyerhold formula o noua estetica teatrala contrazicind dogma general admisa in vremea lui in legatura cu reproducerea vietii pe scena: "Pe scena tot ce e adevarat pare fals si tot ce e fals e adevarat", sustinea el. Dictatorului rus I.V. Stalin si serviciilor lui de propaganda nu le-a placut acest fel de a pune problema si l-au ucis. A fost condamnat la moarte intr-un proces fara martori si executat conform sentintei, fara drept de apel. Ambitia si reusita spectacolului bucurestean stau tocmai in puterea de a transforma in realitate scenica tensiunea gindirii teatrale care se zbate sa armonizeze falsul si adevarul in conditiile cind viata e amenintata.

Richard si Stalin

In piesa lui Matei Visniec, regizorul lupta cu vizibile si invizibile comisii pentru ca spectacolul sau cu "Richard al III-lea" de Shakespeare sa poata sa existe. Catalina Buzoianu lupta cu Visniec, cu Shakespeare, cu actorii teatrului Bulandra, cu propriile amintiri pentru a le deslusi si ordona, pentru a sensibiliza spectatorul de astazi - departe de Stalin si de Meyerhold - la rasuflarea fierbinte care a asigurat supravietuirea teatrului in vremurile cind au fost persecutati si ucisi creatorii sai. Sub ochii nostri, Virgil Ogasanu (Meyerhold) incearca sa elimine tot ce ar fi trimitere concreta la epoca lui Richard al III-lea sau a lui Shakespeare, la personajul cronicilor istorice, pentru a-l lasa sa se exprime pe omul devenit tiran, cel care nu da inapoi in fata crimei cind e vorba despre putere. Condamnat sa-si caute in eternitate calul, Richard incepe sa semene cu Stalin si in imaginatia regizorului cei doi se explica si se conditioneaza unul pe altul.

Citeste si:

Tradatorii din intimitate

Meyerhold e interesat de teatru, nu de putere, dar temnicerii stiu ca, daca ii lasa mintea sa zburde, puterea dobindita de artist va fi infinit mai persuasiva si mai durabila decit cea impusa de politie. Spectacolul din spectacol - "Richard al III-lea" - este tinut sub tirul observatiilor stupide, amanuntele se modifica si substanta lui se dizolva, imperativele amenintatoare ale cenzorilor din loja sint dublate de vocile parintilor, sotiei, actorilor, indemnindu-l pe artist sa cedeze: viata e mai importanta decit arta. Nimeni nu-i poate rapi libertatea din mintea lui, crede Meyerhold. Or, tocmai aceasta libertate este asediata de oamenii din intimi-tatea artistului, demisia lor este complice, ei sint fata cea mai durabila a dictaturii.