Publicat in 1866, romanul "Crima si Pedeapsa" a cunoscut repede o celebritate mondiala, devenind, probabil, cea mai citita carte a lui Dostoievski. Aceasta carte l-a facut pe filozoful Nietzsche sa-l considere pe scriitorul rus drept un maestru al sau, iar pe eroul romanului, Rascolnikov, sa devina un caz de studiu pentru psihiatri. Interesul deosebit a dus de asemenea la numeroase ecranizari si adaptari teatrale.

S-ar putea ca spectatorul venit la Teatrul "Bulandra" sa fie, la inceput, derutat de conceptia punerii in scena a faimosului roman de catre regizorul Iuriy Kordonskiy, dar, pe masura ce va intra in conventia propusa, va accepta ideea ca pe scena pot aparea simultan trei Rascolnicovi, ca batrana camatareasa, Aliona, "paduchele inutil si daunator" sa fie o frumoasa si tanara actrita, care joaca la fata ei, fara sa faca un rol de compozitie. In ce il priveste pe judecatorul de instructie, Profir Petrovici, pe care il stim din carte ca fiind respectabil, calm, rabdator si perseverent, nutrind chiar simpatie si mila pentru studentul criminal, de asta data il vedem cum, in timpul dialogului incordat dintre ei, se descalta, aratandu-si ciorapul rupt, sau isi imbraca haina cu spatele in fata.

Putem accepta si aceasta viziune asupra personajului. Se pot naste insa confuzii, atunci cand Sonia, fata care se prostitueaza pentru a-si intretine familia si careia Rascolnikov ii da si ultima copeica, sa apara intr-o tinuta sumara, interpretata de o actrita, iar atunci cand poarta o imbracaminte decenta, sa aiba infatisarea Alionei, camatareasa ucisa, interpretata bineinteles de cealalta actrita, in distributie fiind Rodica Androne si Rodica Lazar, ambele jucandu-le si pe Aliona si pe Sonia, in aceeasi reprezentatie. De altfel, cele doua tinere se achita excelent de aceasta complicata sarcina, impusa de conceptia regizorala.

Este usor de inteles ca adaptatorul nu putea sa inghesuie in cele doua ore si jumatate de spectacol toate meandrele romanului si nici multimea de personaje. Important este ca Iuriy Kordonskiy reuseste sa transmita mesajul cartii, sa ne facem sa intelegem sufletul intortocheat al lui Raskolnicov, sa reduca actiunea la esential.

Pe eroul cartii il descrie insusi Dostoievski prin gura lui Razumnikin, (nu apare in piesa), prietenul apropiat al lui Rascolnikov: "Sumbru, trist, trufas si mandru (…) impresionabil si ipohondru. Generos si bun, nu-i place sa-si exprime propriile sentimente. Foarte inchis in sine(…). El are o parere extraordinara despre sine si se pare ca nu fara motiv."
In opinia lui Rascolnikov, acei putini oameni extraordinari, pe care ii naste omenirea, au dreptul sa comita o crima, in numele unui bine ce-l pot aduce umanitatii. El insusi se considera un "supra-om", inainte ca Nietzsche sa-si fi expus teoria. Intr-una din replici, fostul student spune: "Daca Napoleon n-ar fi tras cu tunurile in multimea neinarmata, ar fi ramas un necunoscut." Aceasta conceptie il impinge pe Rascolnikov sa ucida, actiune ce se va dovedi inutila si care nu va imbunatati cu nimic soarta celor napastuiti, asa cum spera el. Dar sufletul sau slav se lasa convins de Sonia ca isi va putea gasi ispasirea si iertarea numai prin suferinta si mistica resurectie, daca isi va marturisi fapta.

Citeste si:

Presupun ca in conceptia regizorului, multitudinea de trasaturi ale lui Raskolnicov nu putea fi redata de un singur actor, iar trei vor exprima cu mult mai bine tumultul sau sufletesc. Ei sunt: Marius Manole, Richard Bovnoczki si Vlad Logigan. Toti trei se misca si vorbesc, de cele mai multe ori, sincron, dar exista si momente cand fiecare are o reactie deosebita, exprimand o alta idee, un alt sentiment. Partea leului, dupa parerea mea, ii revine lui Bovnoczki, el avand de infruntat dialectica interogatoriului lui Profiri Petrovici. Jocul actorilor implica multa miscare corporala, asa cum impune teatrul modern; interpretul folosindu-si intregul trup si, din acest punct de vedere, tineretea actorilor le-a venit mult in ajutor.

Exista scene care se desfasoara ca un adevarat ritual, cum ar fi redarea unui episod din copilaria lui Rascolnikov, cand niste betivani omoara un calut, sau chiar uciderea camataresei. Nu mai putin reusit este jocul lui Sorin Leoveanu, in rolul judecatorului Porfiri. Acesta este interesat nu numai de aflarea criminalului pe care il stie aproape de la inceput, dar urmareste ca acesta sa-si marturiseasca din proprie initiativa crima. In privinta scenografiei, decorul este un patrulater alb, epurat de mobilier si inconjurat de public. Ne permitem sa atragem atentia ca marginile colturilor fiind foarte ridicate, pe rand, o parte dintre spectatori sunt in imposibilitate de a urmari ce se intampla indaratul coltului din dreptul lor. Un rol foarte important il joaca lumina, excelent realizata de John Carr.

In ansamblu, spectacolul place si impresioneaza, fiind rasplatit cu ropote de aplauze; dar daca vrem intr-adevar sa-l intelegem, macar intr-o masura, pe Dostoievski, trebuie neaparat sa citim cartea, o capodopera a marelui scriitor rus.