ROMANIA CA O TELENOVELA

Moto: "Traim in Romania, si asta ne ocupa tot timpul"
Mircea Badea - realizator tv

Complexul Billa e deschis si duminica dupa-amiaza. Pe usile glisante ies impingatori de carucioare. Altii descarca de zor in portbagajele larg deschise. Un dulau rapciugos doarme lungit pe asfalt. La trecerea mea, deschide un ochi lenes, se asigura ca nu sunt periculos si se culca la loc.

Pe cealalta parte vin la rand blocurile de tip Floreasca. Sau, altfel spus, blocurile de tip strazile cu nume de compozitori. Asezaminte cenusii, relevand insa prin balcoane si, mai ales, prin gradinitele ingrijite din fata, ca locatarii sunt bucuresteni vechi, care n-au cunoscut mizeria statului la bloc. In tarcuri ferecate cu lacatul: maturi, farase, galeti, intregul utilaj pentru autogospodarirea de tip civic. Pensionare intelepte taifasuiesc pe banci al caror spatar jura c-au fost facute si puse acolo de Primaria Sectorului 1. De la fereastra unui automobil, un barbat vesel si bine hranit se intereseaza unde e baza Lacul Tei. E din Braila, dupa cum marturiseste numarul, si are in masina - dupa cum marturiseste el - doi greci care au fost studenti la noi acum 20 de ani. Vor sa vada, probabil, locurile tineretii lor. Asta o gandim noi, oameni cultivati, care tocmai acum trecem pe langa pensionarele de pe banci. Pe respectivele pensionare nu le duce gandul la asa ceva.

La capatul cartierului Floreasca dai de un parc neingrijit, cu alei de pamant, iarba parjolita si banci darapanate. Mai inainte ai trecut pe o strada locuibila. Nu vezi ferestre deschise, prin care se revarsa sfaraitul tigailor pe aragaz, barbati jucand table in fata portii, goi pana la brau si cu fesuri tuguiate, puradei pocnind mingi care in orice clipa te pot lovi in ceafa. Case tacute, automobile parcate pe trotuare, stand acolo ca de cand lumea, arar cate o masina, fie din cartier, fie in cautarea unei adrese. E limpede: locuitorii sunt pensionari, oameni cu state vechi in Bucuresti!

Citeste si:

Un panou stand de veghe la intrarea in parc avertizeaza ca intrarea cu caini e interzisa. Amenajarea e insa plina de patrupede care zburda energic pe iarba si ridica piciorul in dreptul trunchiurilor de copaci. Barbati cu inceput de burta stau lungiti, goi pana la brau, in soarele care si-a depasit mandatul prin caldura de intensitatea zilelor de vara. Ici, colo, fumuri albe, ca si cum in urma cu cateva clipe s-ar fi incheiat un bombardament cu rachete de tip Katiusa. Sunt semnele fara echivoc ale gratarelor in aer liber printre mesele in aer liber. Langa gratare, strajuite de barbati in maiouri, se disting mese care au strans in jurul lor conclavul femeilor.

Iarba parculetului - si asa saraca - e napadita de masini asezate bot in bot, ca si cum ar vrea sa se chelfaneasca, sau spate-n spate, ca si cum s-ar fi suparat una pe alta. Bancile sunt extrem de putine. Din una n-au mai ramas decat picioarele, si acelea ruginite.

Pe sarpele de asfalt care e trotuarul se da bine pe langa mine un catelus de pripas. Ca orice ins mic, fara putere, se gudura pe langa ceea ce e mare. Mai tarziu, cand va fi si el puternic, fortos, o sa se alinte altii pe langa el. De sus, de pe trotuar, se vede un complex de vile noi, aparate de intrusi printr-un gard, dar mai ales printr-un ins cu sapca. E cald, e primavaratec, paznicul vietilor si avutiilor din vilele albe a iesit la sosea pe un scaunel, dupa ce, in prealabil, si-a pus sapca alaturi.

Tot de aici, de sus, banuiesti ca viforul de manele bate dinspre un local deschis langa lac. Lacul e secat pe jumatate. Localul e insa plin. Se vad pe banci de lemn, ca-n poemul eminescian, insi band bere. De cealalta parte, peste soseaua circulata in viteza, se straduiesc sa-ti atraga atentia indicatoare de Yaht Club, de Swiming si alte asemenea locuri pentru miliardari damboviteni, pana mai ieri chiriasi la ICRAL.