Cu ocazia dezvelirii peretilor desenati la Centrul Dansului, Perjovschi explica pentru Cotidianul de ce i-a ales drept suport, cum si-a adaptat desenele la Emiratele Unite si care sint avantajele dormitului studentesc.

Dan Perjovschi este unul dintre putinii artisti romani care si-au facut o marca din spiritul contestatar cu care scruteaza spatiul social si politic autohton. Grafician de formatie, Perjovschi are o rubrica permanenta in „Revista 22", a expus in cele mai prestigioase galerii din intreaga lume - Tate Modern London, Centre Pompidou sau Stedelijk Museum Amsterdam - si e un obisnuit al bienalelor de la Venetia, Moscova sau Istanbul. In 2007 a fost prezent cu o expozitie personala, „Project 85", la MoMA, in New York, si a inceput noul an umplind cu desene peretii Centrului National al Dansului.

Fiecare dintre noi ne-am dori ca atunci cind vom fi mari sa fim omuletul lui Dan Perjovschi. Omuletul deseneaza umor in toata lumea. Face arta pe peretii intregii lumi. Esti mai mare decit un omulet din asta... ca dimensiuni.

Adevarul e ca desenul meu a cam crescut.

Uite, cel mai mare de pe peretele ala e tot mult mai mic decit tine...

Da, dar pleaca din carnetelul asta, vezi. Revolutiile mele sint 10x10 cm, aicea se desfasoara, si apoi acolo, pe perete, se transpun.

Dar de ce nu il faci cu barba, cu mustati, cum esti tu?

Am facut o data asa, dar am zis ca e out of fashion. Fac omuletii cit mai simpli.

De ce?

Ca sa aiba toata lumea senzatia ca si ei pot. Zice lumea citeodata, cu rautate: „Dar si copilul meu poate". Si eu il iau ca pe un compliment. Copiii stiu sa deseneze pina cind ii ia la scoala...

Compliment? Pai, tu cu premii, cu MoMA, la activ, primesti complimentul asta?

Da, imi place foarte tare.

Pai, pe Brancusi il copiaza toti copiii?

Nu, dar ei inteleg formele si expresiile mult mai bine. Nu regulile... Pe aia foarte buni ii pot copia. Fii atent, mie mi-au trebuit mai multi ani sa dezvat ce-am invatat decit sa invat. Eu m-am dezvatat vreo 10 ani si am ajuns la desenul asta copilaresc care ma lasa sa fac ce vreau. Pur si simplu, si acum stau cu fericire pe toti peretii din lumea asta.

Da, dar nu duci arta acasa.

Cu cit desenez pe pereti cu atit se sterge mai repede. Asta e ideea, ca se sterge, si aia, din toata lumea, ma mai cheama o data sa desenez. Si pot sa mai merg o data. Atit de multa vreme n-am putut sa calatoresc, acum numai calatoresc. Sint ca astia cu turneele, sint in world tour de vreo trei ani si tot merg si fac cite un perete, si uneori repet desenele care plac si pe care lumea le cere. Si la fel ca si trupele, imbatrinesc si eu.

Care e rostul muncii tale in zadar, tu o numesti arta...

Cind o sa ajung la capatul ei o sa iti spun. Inca nu stiu, dar trebuie traita satisfactia asta ca fac un desen despre Germania pe un perete din Franta si un tip din Chile ride in hohote. Poate asta e scopul, sa gasesc o limba comuna in afara limbilor...

Cum e limba asta?

Cuvintele mele tot desene sint, cum ar veni... poate sa fie orice, desen, caricatura, graffiti, ce spune e important. Si spune ce se intimpla lui John, Stefan si Hans astazi. Ce mi se intimpla mie, tie si lumea asta recunoaste. Vin mosi din astia la costum si rid, cad pe spate, si apare cite un tip din ala cu creasta rosie si nu intelege. Se uita si nu intelege... si mi-am dat seama ca relativ lucrurile extrem de interesante sint peste tot si nu sint tot timpul vizibile; si pentru chestia asta... parca ma inalt la cer cind ride cineva si ma trinteste de pamint cind nu. Si creez un discurs care amesteca jurnalismul cu arta, cu caricatura, cu desenul infantil.

Deci nu poti sa faci portrete, peisaje?

Nu.

Lucruri normale nu poti sa faci?

Nu. Cred ca fac niste personaje care nu au nici macar sex. Sint generice.

De ce nu au sex piticii astia?

Nu stiu, am nevoie de un personaj generic, n-au branduri.

Sint mai aproape de ingeri?

Da, n-au sex ca ingerii. E un personaj si feminin, si masculin, depinde ce i se intimpla. Dar nici asta nu e, ca nu se repeta, n-am putut sa fac aceeasi mutra. La mine, un patrat poate fi un muzeu, o pictura, un mall, stii? Adica sint forme foarte simple pe care le fac si le fac in ciuda. In ciuda la toata educatia pe care am facut-o si la tot ce inseamna arta. Si poate asta e succesul meu ca am putut sa bag asta in muzee.

Sint nevinovati piticii astia?

Au si ei vina lor. O data ca fac timpenii si a doua oara ca lasa sa li se faca timpenii. De multe ori, eu sint personajul acela, ca numai asa ma pot judeca. Dar eu sint un om, mie imi place presa, eu citesc foarte mult presa si atunci intru in articolul ala si mi se intimpla mie si incerc sa formulez foarte simplu o poveste din aia care e complicata rau. Sa stii ca eu sint foarte popular printre portarii din muzee, astia care supravegheaza salile, ca le place si zic „in sfirsit intelegem". Dar nu o spun cu rautate, pe mine ma impresioneaza ca oamenii astia care stau in muzeu de ani intregi au un alt tip de observatie. Ei vad in acelasi timp arta si publicul artei. Imi spun ca e un mare succes, ca vine lumea si intreaba de mine si m-am imprietenit foarte repede cu ei. Dar m-a impresionat tot timpul povestea asta ca am reusit sa aduc cumva arta asta pe pamint, a ramas intelectuala, dar e intr-o intelegere democrata, sa spun asa. Imi zice o tipa: „Dan, era cit pe-aci sa ma costi jobul, slujba". „Dar ce s-a intimplat?" „Am ris cu lacrimi si m-a vazut seful." „Tu nu esti aicea sa rizi, esti sa supraveghezi!"

Risul?

Da, risul. Imi place sa rid, dar sa rid cu lacrima in ochi, ca eu am experienta risu’-plinsu’ si asta pot transmite. Sint lucrurile foarte dure pe care pot sa le fac ironice, dar incerc sa le fac empatic, ca sa le pot intelege. Si deoarece eu merg pe teme politice, trebuie sa joc strins. Povestea cu razboiul, cu terorismul e dificil de spus deoarece risti sa cazi in caricatura Mahomed. Si de asta si fac personaje generice ca sa nu spuna „asta e Buddha" sau asta e ala, unu care e seful la lumea asta, sau unu care se arunca in aer.

Omuletului ii e frica?

Da. Sint pus sa testez un pic limitele, am fost la o expozitie in Emirate si baietii din Emirate, imbracati in alb, au dreptul la patru neveste. Si atunci desenul meu era un baiat in alb care zicea „Give me five". Cred ca, pe sistemul asta, mie imi plac foarte mult caricaturistii, mi se pare un limbaj foarte interesant, contemporan.

E prea palpabila arta asta a ta. Dali cind a facut ceasul care curge nu a intrebat Rolexul.

Nu, dar stii care e treaba? In afara de felul in care a facut arta, cum a comunicat a fost genial. Partea de comunicare e arta si eu ma pricep la asta si nu pot sa le separ. Citeodata, din cauza discutiei pe care o am cu un spectator oarecare, pot sa am o alta idee, primesc un alt unghi si imi convine. Citeodata nu, sint mitocani, sint dobitoci, dar sint si oameni superinteligenti cu observatie foarte buna. Si de multe ori ideile vin mai misto decit de la specialistul care ezita sa iti spuna direct, teoretic. Mai e ceva... gindeste-te, sa cumpere orice mitocan numai ca are bani, sa-mi puna lucrarea mea nu stiu unde, m-ar irita, pe cuvint. Lucrarile mele stau pe perete pentru toti. Bun, mai vind prin galeriile unde expun, dar avem grija sa nu se revinda lucrarea, sa o pastreze.

Si un omulet la cit il dai?

Pai nu... e un caietel de notite care inseamna cam 200 de desene de genul acesta, iar pretul lor de piata este destul de mare, in opinia mea. In opinia mea, sint niste preturi aberante, ca la fotbalistii de la noi.

Pai, esti fraier? Poti sa cistigi cu el!

Nu. Eu cu Lia, sotia mea, dormim studenteste, pe saltea. Dar mi-e bine, e superbine...

Omuletului nu-i place intr-un Ludovic?

Imi place cit mai simplu, sa ramina cit mai mult spatiu de facut altele.

Ce maninca omuletul? Cu ce il hranesti?

Bai, am devenit aproape vegetarian, nu chiar de tot, dar mai sanatos. M-am lasat de fumat. Si eu, si el. Omuletul fuma mult. Mi-a trebuit multa energie. Anul trecut a fost aproape din proiect in proiect.

Iti lua tigara din energie?

Pe cuvint... Ma obosea fumatul. Am fost foarte mindru de vointa pe care o am.

Sint reduceri la Viena. Nu-l plimbi? Nu-i dai un 4X4 sa umble cu el?

Nu am masina. Nu ma omor dupa reduceri. Intr-un fel, sint doi omuleti. E ceva interesant. E omuletul de aici care traieste viata normala, intelectuala... Da, ne pare rau, omuletul e intelectual, a citit mult. Si celalalt care merge in proiecte. Eu i-as zice „print si cersetor". La MoMA, la 500 de dolari pe noapte, si apoi se intoarce in Rahova. E un contrast din asta cu care ne-am obisnuit. Intr-un anume fel imi convine ca am cracii pe pamint cind merg cu metroul la noi, prin tramvaie, ca altfel as trai in balon.

E fericit vreodata?

Eu cred ca e maximumul acuma. Adica stau, fac ceea ce vreau..

Omuletii astia sint piticii tai de pe creier?

Nu. Mai am ceva pitici. Vin in etape. Acuma e etapa asta trecatoare, pereti, nu stiu ce. Acum 10 ani faceam lucruri diferite. Asta e interesant, sa vad ce pitici imi mai ies din creier, sa vedem. O sa vina un moment, eu cred ca acuma am succes, ca sint foarte comod cu ce fac si poate vine momentul in care va trebui sa ies din succesul asta ca sa vad daca mai e ceva.

Gaseste adresa site-ului oficial al lui Dan Perjovschi pe www.cotidianul.ro/select