In ultima joi a anului abia raposat, pe la amiaza, Benazir Bhutto a fost izbita cu capul de trapa istoriei, si-n golul fara intoarcere s-a mai prabusit un mit modern. Cel putin asa a sunat primul comunicat al oficialitatilor pakistaneze, retras apoi din motive de dezinformare ordinara. Lumea musulmana, dogmatica si cruda, a amanat iarasi emanciparea adusa de la Oxford si Harvard de o femeie instruita si carismatica. Islamistii n-au descoperit pe scara timpului decat trecutul, si pentru a-si pastra descoperirea ei sunt capabili de orice jertfa, chiar si suprema. Progresul ii sperie, desi s-ar putea ca ideea de progres a crestinilor sa le aminteasca de diavol, si nu de divinitate. O imensa neintelegere, a lor si a noastra, indoliaza si acest inceput de mileniu, imprastiind moartea din pricini religioase si politice. Pe doamna Bhutto am privit-o cu un plus de simpatie, dar nu stiu precis de ce anume. Asa cum memoria mea afectiva, destul de stranie si de bizara, le-a rezervat un loc aparte si altor femei din politica mondiala - Indira Gandhi si Dolores Ibarruri (Nu-mi cereti lamuriri sofisticate, fiindca nu e vorba despre vreo rigoare, despre argumente rationale. E doar emotie pura, emotia copilului devenit adolescent in anotimpul propagandei partidului unic). Era fiica lui Zulfikar Ali Bhutto si acesta venea dintr-o tara excentrica, iar numele sau avea rezonante ce ma trimiteau mai degraba la povestile din "O mie si una de nopti". In plus, autoritatile de atunci ni-l prezentau ca pe un prieten de seama al Romaniei. Cum era si firesc, executarea sa, la ordinul generalului Zia-ul-Haq, m-a tulburat, cu toate ca in 1979 atinsesem timid majoratul. Crima este intotdeauna impresionanta, indeosebi cand insoteste rafuiala politica. In ochii mei neparguiti, Zulfikar a dobandit aura de erou, un erou indepartat si confuz. Si parca, de aceea, il doream razbunat. Pe el si pe fiii sai (ce vreti?, de multe ori Legea Talionului e mai aproape ca pilda crestina a obrazului intors!). Investirea ca prim-ministru a tragicei orfane m-a bucurat, mi-a amintit ca nedreptatea nu e mereu vesnica. Destituirea ei bisata si arestarea sub pretextul coruptiei m-au descumpanit oarecum, m-au intristat. Oare sa fie adevarate stirile cenzurate militar de perversul Pervez Musharraf, generalul atotputernic al Pakistanului?, m-am intrebat adesea, incapabil sa descalcesc itele "afacerii" de la Islamabad. Prins in vaierul dambovitean, am uitat-o pe frumoasa pakistaneza, preocupat de ascensiunea fatalelor noastre elene. Revenita din exilul autoimpus, dimpreuna cu un cazier judiciar maculat in Elvetia de o spalare de bani, Benazir Bhutto redevine liderul opozitiei si reaprinde iluziile schimbarii in tara recent descazarmatului Pervez.

Mitingurile se intetesc, se inmultesc, si adeziunile la miscarea fostului premier, iar regimul dictatorial se clatina. Se inmultesc tot direct proportional si amenintarile cu moartea, ultimaturile si atentatele extremistilor cu turban. Comunitatea internationala e din ce in ce mai curioasa si zaboveste atent asupra aventurii bhuttoiste, derulate pe meleagurile unde femeia are statut de fiinta inferioara. Paradoxul pakistanez uimeste, intriga, incita, socheaza, pune la indoiala dreapta masura a popoarelor atinse de fanatism si talibanismul religios. Inevitabilul se produce, caci istoria e mai mereu de partea traditiei. Se incumeta arar la schimbari radicale, e prea obosita si tracasata de multele revolutii ce i-au violat linistea originara. Inainte de a deconspira planul de fraudare a viitoarelor alegeri, Benazir Bhutto sfarseste cu capul fracturat si cu creierul imprastiat pe tancul de la adapostul caruia voia sa pacifice Pakistanul, daca e sa credem versiunea acreditata initial de regimul pervez.

Sa fie moartea ei un act de eroism inaltator sau unul de egoism sinistru?, ma framant brusc, incercand sa gasesc un merchez cat de cat inchegat si credibil oribiliei tragedii. Sunt indeajuns setea de razbunare a familiei si himera salvarii propriului neam pentru a-ti sacrifica viata? Ori stralucirea irezistibila a aurului e cauza acestei "sinucideri", aparent inutile? Sau patriotismul primitiv, impins pana la pragul mitologic? Primeaza destinul politic celui matern, intr-o vreme in care batalioanele de copii abandonati se ingroasa dramatic? Oricum, indiferent de raspunsul la intrebarile mele, omenirea a capatat nu numai trei orfani celebri, ci si confirmarea suplimentara a lipsei de concesii a islamismului.