Aristotel la Hollywood

Prima teorie a intrigii este, dupa cum bine stiti, a lui Aristotel. Faptul ca el a aplicat-o la tragedie si nu la filmul hollywoodian se datoreaza simplei intimplari ca pe vremea aceea cinematografia nu prea se bucura de succes. In rest, reteta unei intrigi de calitate, capabila sa stoarca din sufletul omului aceeasi cantitate de lacrimi sau acelasi entuziasm blegos, a ramas aproximativ la fel. Deci se ia un personaj cu care privitorul se identifica cit mai bine; ideea e sa fie nici prea rau, dar nici prea bun, nici frumos, dar nici urit ca dracu', mediu in toate cele si predispus in egala masura si la a face binele, dar si la a practica raul, cu masura insa. Individul e plimbat putin prin viata lui, apoi, brusc, i se intimpla ceva care-l trece de la fericire la nefericire. In acest moment se intinde coarda pina cind personajul pare mai mult mort decit viu, pentru ca apoi, ca din senin, deus sa coboare din machina, sa readuca fericirea initiala, iar publicul sa rasufle usurat, resimtind din plin catharsisul binefacator al inca unei seri linistite, in care a vazut un thriller de calitate inainte de a se lasa cuprins de somn si de a se trezi, a doua zi, binedispus si bun de o noua intilnire cu societatea de consum. Poate va intrebati de ce va spun toate astea? O spun pentru ca sint sigur ca si vechiul grec mediu, dar si noii occidentali din clasa mijlocie ar fi avut o viata mult mai grea daca n-ar fi luat, inainte de culcare, o doza de catharsis dintr-o tragedie sau, dupa caz, dintr-un film hoolywoodian.

---

Despre autor: