Kosovo dupa Ceausescu

Parlamentul Romaniei se pregateste sa adopte o pozitia comuna fata de declaratia unilaterala de independenta a Kosovo, care va fi urmata de recunoasterea acestei provincii de catre Statele Unite si Uniunea Europeana. S-a hotarat deja ca aceasta declaratie va trebui sa tina seama de interesele nationale ale Romaniei, de prioritatea noastra strategica de a integra Balcanii de Vest, de dreptul international in materie, de periculosul precedent care s-ar crea, de bunele relatii cu vecinii nostri si asa mai departe. Abia astept sa citesc aceasta comunicare, care nu poate fi decat solomonica in esenta si bizantina in forma, incercand sa impace intre ele tot felul de lucruri de neimpacat. Partea ei buna insa, dat fiind ca ne pregatim sa ocupam o pozitie distincta fata de cea europeana, este ca o vom face in mod solidar. Adica solidar intre Parlament si presedinte. Eu presimt ca nu voi fi solidara cu aceasta declaratie.
Secesiunea nu a fost niciodata populara in dreptul international. Cu toate acestea, dupa cum le spunem studentilor, exista circumstante care fac acceptabila secesiunea. Una dintre acestea e incercarea de catre statul-mama sa anihileze grupul etnic care ocupa teritoriul incriminat. Dupa ani de persecutie administrativa, dupa ce kosovarii au fost treptat impinsi afara din sectorul public pentru a fi inlocuiti de sarbi, iar albaneza a ajuns sa fie predata prin garaje intr-un sistem de scoli alternative, Milosevici a semnat singur pierderea Kosovo cand a mai trimis si trupe, initiind un enorm exod al populatiei civile, vizibil la televiziune, si care a consfintit conditia secesiunii, oferind dovada incercarii de a extermina un grup intreg. Un sondaj pe care l-am facut pentru Natiunile Unite in Kosovo in 2003 a gasit ca in doua din trei gospodarii oamenii au trecut prin incidente violente in cursul acelor luni din 1998-1999, iar grupul care a avut aceasta experienta directa sprijina radical independenta. Numai vreo 20% din kosovari, aceasta Republica Moldova a Balcanilor, sunt de parere ca provincia ar trebui sa se uneasca cu Albania. Dar, enorma majoritate considera de neconceput orice forma de coabitare cu Serbia. si deja la vremea aceea se ajunsese la saturatie si cu guvernarea internationala. Nici doua luni mai tarziu, oficialii UN care au vrut sa se amestece in explozia de violenta de la Mitrovica si alte locuri s-au trezit ca populatia se intoarce contra lor.
Independenta Kosovo s-a decis cu multa vreme in urma si a avut aceste trei momente cruciale: decizia Consiliului de Securitate de a interveni pentru a opri "curatarea etnica"; decizia de a organiza ulterior provincia ca un fel de stat separat, desi cu administratie ONU (cana sparta nu se mai lipeste), si momentul cand localnicii s-au intors contra trupelor ONU, eliberatorii lor de ieri. Aceasta secventa nu putea duce decat la independenta si m-am uitat indeaproape un an cum americanii se conving, iar apoi trec la implementare.
Nu am vazut in nici un fel diplomatia romaneasca sa se opuna acestei tendinte, atunci cand se mai putea, in 2002-2003, si unde se forma, in DC. Poate pentru ca, in realitate, nu exista plan alternativ realist la independenta Kosovo. Mai tarziu, dupa ce americanii au avut deja aceasta pozitie si ii impingeau pe europeni, noi ne-am plasat in disidenti, aratand ca, din toata Europa, suntem cei mai nesiguri pe tara si frontierele noastre. Disidenta europeana l-a ajutat pe Putin in planurile lui de subminare, iar din cele doua variante existente, independenta Kosovo prin Consiliul de Securitate sau independenta Kosovo fara Consiliu (se va gasi probabil o forma de a pretinde ca actuala rezolvare deriva cumva din vechea rezolutie si poate fi promovata doar de catre secretarul general), recunoscuta doar de unii, s-a ajuns la cea proasta, independenta de tip Taiwan, pe care doar unii o vor recunoaste. Precedentul oricum ar fi fost invocat, dar oricum el nu exista, ca nici Transnistria, nici Abhazia nu au un statut legal comparabil cu Kosovo. Iar daca secuii dau cu gura, se fac de ras si atat.
Argumentul legal nu se modifica daca noi suntem singurii din Europa care nu vor recunoaste Kosovo. Dar ceva se schimba. si anume, nu mai putem fi o tara care sa aiba jandarmi in viitorul Kosovo independent. Deja a trebuit sa-i evacuam pe unii in graba de sub jurisdictia locala ca impuscasera niste demonstranti. Nu poti sa te oferi sa pazesti casa unuia dupa ce te-ai pronuntat ca nu are dreptul la ea. Ambitiile noastre de a face parte din forte expeditionare de tot felul nu merg in acest caz cu decizia politica pe care am luat-o. As vrea sa atrag atentia si presedintelui Basescu, si ministrului Cioroianu sa renunte la una din cele doua, inainte sa mai avem vreun incident dezagreabil. si cum cu recunoasterea nu vad vreo speranta sa ne alaturam europenilor, sa lasam macar jandarmii acasa, ori o sa ne para rau.
In incheiere, dupa o toamna in care am vorbit in exces de Kosovo (am perindat pe la seminariile mele diversi invitati experti in Balcani care ii interesau pe colegii de la MAE german, deci ne-am socializat permanent, mai ales ca folosim aceeasi cafenea la pranz, strategic plasata intre institutiile noastre), as vrea sa spun ca rareori am vazut o politica externa mai decuplata de restul lumii ca a noastra. Imi vine din ce in ce mai greu sa o explic strainilor si prefer treptat sa ma lepad de cei de la Bucuresti, dupa ani de solidarizare, indiferent cine a fost la putere. Originile ei rationale, pe cat se pot discerne unele, par a fi in conceptia nationalista a relatiilor internationale mostenita direct de la Ceausescu, dar amatoriceste servita de actualii ei promotori. Discursul public despre Kosovo e primitiv chiar la oameni pe care nu-i banuiesc defel de securism (vezi un editorial stupefiant de Sever Voinescu, un fost diplomat, care l-ar impiedica sa obtina orice pozitie internationala vreodata, daca ar fi cunoscut), ca si cel despre summitul NATO, redus la ce hoteluri vor gazdui pe unul si pe altul, si nu imi dau sperante ca se poate forma o opinie critica si avizata la noi care sa oblige la o oarecare profesionalizare. Cat lasam sa treaca in strainatate acest damf inconfundabil de anii optzeci, reciclat de alti Victor Roncea si alte rudimente legionare care si-au gasit un creier de imprumut in Ilie Badescu si alti ganditori ai Securitatii, seful statului nostru va fi, ca la ultimele summituri, singur de tot. si el ne reprezinta pe noi toti, oriunde am trai.

Dr. Alina Mungiu-Pippidi este presedintele Societatii Academice din Romania si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

---

Despre autor: