Rigoare si obsesie   Printre reprezentantii asa-numitei “promotii '70”, prin care generatia “neomodernista” a lui Nichita Stanescu isi definitiva fizionomia, Angela Marinescu este o personalitate care s-a ment

Rigoare si
obsesie

Printre
reprezentantii asa-numitei “promotii '70”, prin care generatia “neomodernista”
a lui Nichita Stanescu isi definitiva fizionomia, Angela Marinescu este o
personalitate care s-a mentinut mereu, si la cote inalte, in pas cu vremea
poeziei. Adica a reusit sa-si pastreze, dincolo de unitatea de profunzime a
unui univers imaginar original, si o prospetime, ca sa spun asa, de ultima ora
lirica. A putut deveni, astfel, si un reper semnificativ al celei mai noi
varste poetice, zise “postmoderne”, in latura ei de accentuata miza pe
autenticitatea trairii, pe implicarea existentiala a scrisului, pe dialogul
polemic cu conventiile estetizante. Situate tipologic in aria unui
neoexpresionism ce cultiva programatic manifestarile exacerbate ale starilor de
spirit, textele sale traduc tensiunea rece a unei sensibilitati ce nu-si
ascunde controlul rational, excitandu-si revoltele si exasperarile “negre”, actionand
cu o precizie de “bisturiu” in decuparea imaginii pregnante, intr-un discurs poetic foarte atent articulat. Daca
in primele sale poeme, din Sange albastru (1969), puteau fi identificate
elemente din descendenta unor Georg Trakl sau Else Lasker-Schuller, poeti ai
atitudinilor stilizat-contemplative pe fundal crepuscular, ilustrand o
senzualitate cumva maladiva, constransa in grafia decorativa a imaginii, cartile
mai tarzii (de la Structura noptii, 1979, incoace) denota agravarea starii de
criza si accentuarea efortului de disciplinare a fervorilor carnii si
spiritului deopotriva: “Sunt detinutul cutremurat de ziduri. / Taisul cutitului
meu devine un instrument spiritual perfect./ Setea imi devine cel mai precis
sentiment./ Cenusa strivita devine limbajul meu/ Cel mai complet si mai necesar./ Nelinistea mea inseamna cea mai adanca si mai eficienta
iubire”. Atmosfera lirica se intuneca, intr-un spatiu de “tensiuni concentrate”
ale relatiei cu sine si cu lumea, marcate de “spasme” si “stridente” ale trairii,
sub masca tragica de “intelectuala neagra”, construita cu “rigoare” si “detasare”.
Dominanta in multe poeme, obsesia mortii se vrea atenuata de atatarea extrema a
simturilor, de inversunarea cu care eul liric opune agresivitatii lumii propria
energie, impinsa paradoxal catre limitele autodistrugerii, replica a unei
vitalitati ce refuza orice limita. De aici si puternicele accente tragice,
deplasate uneori spre grotescul ce ingroasa si deformeaza liniile. In carti
recente, precum Fugi postmoderne (2000) sau Imi mananc versurile (2003),
frenezia trairii, “visceralizarea poeticitatii” (Marin Mincu) capata dimensiuni
si mai acute, marcand un antiestetism manifest si optiunea pentru un lirism al
experientelor individualizate, angajand patetic propria biografie a
scriitorului.

CV

Angela Marinescu
s-a nascut la 8 iulie 1941 la Arad. Studii la liceul aradean “Moise Nicoara”,
la Institutul de Medicina si Farmacie din Cluj si la Facultatea de
Filosofie-Psihologie din Bucuresti. Versuri in vol. Sange albastru (1969), Ceara
(1970), Poeme (1978), Structura noptii (1979), Blindajul final (1981), Var
(1989), Parcul (1991), Cocosul s-a ascuns in taietura (1996), Skanderbeg
(1997), Fugi postmoderne (2001), Imi mananc versurile (2003), Limbajul disparitiei,
Intamplari derizorii de sfarsit (2006). Reflectii si confesiuni in Satul prin
care ma plimbam rasa in cap (1997) si Jurnal scris in a treia parte a zilei (2003).
(Ion Pop)

“o, privirea cum
adanceste./ cum imbratiseaza/ cum isi construieste in creier/ funia inghetata.
cum se umplu de soare./ de lumina cerului./ cum refuza bolta. imaginea ei ascutita./
cutitul. vocea stranie a cutitului./ amintirea sangelui,/ ceea ce nu poti
transfigura decat cu pretul vietii/ lama de cutit, muchea pe care/ vantul
o-nnegreste./ vantul plutind peste lume./ stergand suprafata lacului. un cantec
vesnic./ amintirea, azurul, actul halucinant./ obsesia mortii, a spasmului./ tipatul
ce se inchide luand locul/ spatiului. neant. marginea cutitului./ a lacului, a
privirii, a vantului.” (Blindajul final, 1981).


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.