„Club Gourmet", de Jun’ichiro Tanizaki, publicata de curind la Editura Nemira, e o colectie de povestiri cu iz despre insatiabilitatea care insoteste pervertirea simturilor. Traducerea a fost semnata de Roman Pasca.

Intr-una dintre povestiri, delicatesele culinare au ca garnitura o femeieFoto: Reuters Sase povestiri din perioade diferite de creatie ale celui mai important scriitor japonez din prima jumatate a secolului trecut compun un parcurs in lumea excentricitatilor nipone, proaspat condimentata cu rafinamentele viciului crescut in Occident. Cruzimea japoneza, desavirsita in veacuri de practica a unor coduri inflexibile de conduita, se intilneste in povestirile lui Tanizaki cu cea slefuita dupa canonul decadentismului occidental, prezidat de marchizul de Sade, De Quincy, Huysmans si de pleiada poetilor chinuiti de acel „mal de siècle".

Ca veritabili emuli ai unui mai vechi Des Esseintes, personajul numarul unu al bibliei decadentilor, eroii lui Tanizaki cauta senzatii nemaiintilnite, care sa le atite nervii obositi de cele mai exclusiviste dintre placeri. Decalogul senzualitatii nipone e, in stampele literare ale autorului, inviorat cu stimulente a l’americaine: whisky, tutun, escapade in obscuritatea salilor de cinema si narcotice. Una dintre cele mai alese desfatari incluse in cartea viciilor e cea oferita de gastronomia orientala, incomparabila cu cea a vechiului continent. Este cea care ii reuneste pe eroii povestirii „Club Gourmet", care da si titlul volumului.

Cinci excentrici din stratul de sus al societatii din Tokyo, plictisiti de toate amuzamentele pe care le pot declansa simturile, se aduna intr-un club exclusivist care are ca deziderat descoperirea celor mai neobisnuite si mai excitante feluri de mincare. Satisfacerea poftelor si a nevoii de nou deviaza insa in obsesie si exces, extreme care constituie doua dintre temele recurente ale prozei lui Tanizaki. Pentru a-si hrani insatiabilitatea, cei cinci ajung la feluri de mincare care incorporeaza adevarate scenarii si fantezii, iar actul ingurgitarii ajunge sa implice nu doar propriile vieti, cu toate posibilele surse de placeri, ci lumea intreaga ca rezervor de stimulente. Meniul care ii scoate din zilnica apatie trebuie sa includa artificiul si teatralul sau toata lumea va disparea: supa de covor de catifea, fiertura de fluturi, tofu de cristal, coaja de zapada, tendoane de copita cu castraveti de mare sau femeie in aluat subtire, prajit la foc iute.

Excesul, artificiul si riscul sint ingredientele obligatorii ale practicarii oricarui viciu, fie ca e vorba de jocuri de noroc, rafinamente gastronomice, erotism sau de narcotice. Pentru prelatii decadentismului, erotismul nu e posibil fara armatura artificiului: travestire, machiaj inselator sau jocul inepuizant cu identitatile. Odata ambiguitatea indepartata, interesul pentru celalalt dispare, iar atractia se dilueaza asemeni reveriilor nocturne la ivirea diminetii, asa cum se petrece in povestitrea „Secretul". Protagonistul acestei istorii, un aristocrat sastisit de bizarerii si placeri carnale, cauta stimulente in escapade care sa pastreze misterul, pericolul si magnetismul descrise in romanele lui Conan Doyle sau in acele romane frantuzesti care nu se tin niciodata la vedere.

Travestiul e unul dintre stadiile in care simturile lui deviate gasesc satisfactie: „Citeodata, ma intindeam pe pat languroasa ca o curtezana, inca imbracata in lenjeria extravaganta si avind in fundal picturile cu Iadul si cu Raiul, si rasfoiam cartile acelea bizare pina spre dimineata. Pe masura ce stapineam mai bine arta machiajului, eram din ce in ce mai indrazneata si, ca sa stirnesc fantezii mai intense, strecuram intre pliurile briului cite un pumnal sau un pachet cu narcotice. Fara sa comit vreo faradelege, imi doream sa respir cit mai profund parfumul minunat si romantic asociat cu faradelegea". Astfel deghizat, excentricul personaj intilneste, intr-un cinematograf din Tokyo, o femeie cu care avusese cu ani in urma o idila pasagera. Cei doi se recunosc si incep o legatura exclusiv nocturna, conditionata de completul anonimat asupra propriilor identitati. Odata incalcat pactul misterului, plictisul epuizeaza rapid orice urma de interes pentru femeia odata atit de dorita.

Exercitiul artificiului nu e rezervat exclusiv adultilor, ale caror simturi nu mai rezoneaza la stimuli comuni. El e deprins de la virste fragede, o data cu cruzimea si cu gustul pentru pericol, descoperiri din care se tese scenariul povestirii „Copiii", proza care poate fi citita ca o varianta exotica a „Copiilor teribili" a lui Cocteau. Concentrate pe momente din care banalitatea e exclusa, povestirile lui Tanizaki sint adevarate momente dramatice, montate in cadre miniaturale, al caror exotism nu mai pastreaza nimic decorativ, ci anunta de fiecare data un climax pe muchie de cutit.