Stim acest fapt de la I. L. Caragiale. Romanul scrie si, daca scrie, trebuie sa publice. Sunt mii de edituri in spatiul nostru carpato-dunarean, ceea ce, la urma urmei, nu-i rau, semn ca spiritul creator romanesc nu s-a lasat rapus de tot de industria mediatica. Unde sunt, totusi, marile romane din aceste decenii, unde sunt marii poeti? N-am un raspuns. Revin la D. Tepeneag si la comilitonele lui Pesternaque, vigilent, iritat, cartitor, bolnav - imi vine sa cred - de anomie. Asta dovedeste ca a devenit un bun francez pentru ca, se stie, francezii sufera de aceasta maladie subtila care-i face sa fie inguvernabili, mereu nemultumiti, gata sa iasa in strada si sa protesteze. In acest timp, D. Tepeneag, partenerul public al lui Pasternaque, se arata preocupat de ecologie si marturiseste ca ar vrea sa fondeze un partid sau sa participe la viata unui partid care sa aiba un program bazat pe "ecologismul radical". Un partid, evident, de stanga pentru ca, explica el, stanga reprezinta azi ecologismul, ideologia unei planete curate. Iata o idee buna. Mi-ar placea si mie sa existe in Romania o miscare ecologista de stanga sau de dreapta, radicala sau moderata, nu conteaza, dar sa fie serioasa si eficienta.
"Capitalismul de cumetrie" al lui D. Tepeneag este in fond, o carte serioasa, o carte de reflectii despre literatura si despre lumea ce o inconjoara si, adesea, o agreseaza, in fine, opera publicistica a unui spirit sceptic nemantuit, mereu in stare de alerta. Opiniile lui sunt de multe ori juste, alteori sunt capricios subiective. Nu-i un repros, este doar o constatare. Toti suntem, in fond, subiectivi, imprevizibili, totul este, ca din cand in cand, sa punem ordine in idei si sa acceptam ca adevarul exista. D. Tepeneag sau Pasternaque, nu mai stiu bine care, ajunge, de pilda, in Maramures, acolo unde se instalase calugarul Nicolae (Steinhardt). Ei, bine, acest fapt il cam irita pe autorul "capitalismului de cumetrie", caci iata ce scrie el la pag. 20: "n-am avut curajul sa spun ca N. Steinhardt ma agaseaza din toate punctele de vedere. Uite, o spun acum". O spune, adevarat, dar nu ne spune si de ce. Alta data se arata suparat ca poemele lui L. Dimov nu suna bine in franceza, desi traducatorii lui sunt profesionisti de mana intai (Deguy, Alain Paruit, Odille Serre) etc. Nu-i place, am precizat deja, criticul N. Manolescu, dar ii place Marin Mincu ("polemist spurcat la gura si ciomagar - s...t unul dintre cei mai buni critici de poezie net superior faimosului canonizator". Fara comentarii. Politichie literara. Ii da mana lui D. Tepeneag sa judece dupa pofta inimii usoare, vorba marelui Mateiu Caragiale. Daca ar fi critic literar, ar fi condamnat sa judece obiectiv. Ca sa ma dezminta, D. Tepeneag scrie, numaidecat, un articol ("Ce inseamna sa fii critic literar") in care toate propozitiile sunt juste. Gasesc, aici, ideea ca un critic nu-i cu adevarat bun pana nu trece proba moralitatii si ca un critic adevarat prefera sa taca decat sa linguseasca... Nu mai zic nimic. D. Tepeneag are dreptate. Are dreptate si atunci cand pune in discutie seninatatea si obiectivitatea canonizatorilor in literatura. El ii numeste, ironic desigur, "martiri ai neamului". Le cere, acum, sa-si rectifice onest erorile de judecata si injustitiile pe care au fost siliti sa le faca in regimul totalitar. "De aici ar trebui sa inceapa o adevarata discutie" (despre revizuirea valorilor) - zice el. E corect ce spune, numai ca, intre timp, revizuirea valorilor s-a transformat intr-o actiune de hartuire si contestare a scriitorilor importanti. Asa ca nimic nu s-a revizuit, a sporit doar confuzia de valori. Literatura romana postbelica arata ca o padure devastata. Ma gandesc ca, in fond, D. Tepeneag are dreptate sa fie sceptic si, din cand in cand, sa-si iasa din fire cand contempla singur sau insotit de causticul Pasternaque, efectele cumetriei capitaliste in cultura daco-romana actuala.