Mirela viseazacu lacrimi amare

In timp ce-l strangea in brate pe sotul sau de pe locul din spate al motocicletei ce-i ducea spre mare, obisnuia sa viseze ca zboara. Din august 2006 insa, cand un sofer a intrat in depasire fara sa se asigure si motocicleta a azvarlit-o intr-un scaun cu rotile, viseaza cu lacrimi amare sa mai poata merge. Este singurul vis care-o motiveaza sa traiasca.


Mirela Eftemie era atunci o tanara de 29 de ani, fericita. Era sotie, educatoare si visa sa fie si mama. Dar fericirea si visul i s-au metamorfozat intr-o clipa. De la dorinta de a purta o viata in pantece la dorinta de a-si putea duce viata mai departe. Cat despre fericire... ea a devenit doar un sentiment de care-si mai aminteste cu durere. Am citit povestea pe care ne-a trimis-o si am contactat-o. Are o voce trista, obosita de efortul luptei pe care-o da zilnic. Lupta cu ea, sa-si pastreze speranta, lupta cu aparatul cu care face recuperare cate cinci ore pe zi. "Ce sa fac? Incerc sa traiesc!", mi-a spus stins.


ULTIMA ZI DE FERICIRE... Se intampla in drum spre vacanta la care visase tot anul. "Vantul imi rasfira parul, pe locul din spate al motocicletei conduse de sotul meu. Numai Dumnezeu stie pe unde imi purta gandurile in clipele acelea, la sfarsit de august. Nici nu stiu, intr-o clipa, totul s-a spulberat in drum spre mare, in afara localitatii Satu Nou", incepe povestea Mirelei.


...PRIMA DE DISPERARE... "Am deschis ochii. Peisajul nu-mi era deloc cunoscut. Priveam cerul. Ce ciudat. Niciodata in visele mele, cand plutisem in vazduh, nu privisem cerul. Si nici nu imi inchipuiam ca va urma o vreme cand voi ridica atat de des ochii spre cer. Suprafata pe care ma aflam era tare si incomoda. Am incercat sa ridic capul spre a privi in jur. Era atat de greu incat am renuntat. Imi era nespus de sete. Gatul imi era uscat, si pe buze simteam praf si gust de sange. Am ramas asa, incercand sa-mi amintesc ce se intamplase. Usor, usor memoria a inceput sa-mi revina." Si-a amintit cum un autoturism a intrat in depasire fara sa se asigure. Le-a taiat calea. Mergeau cu 80 de kilometri la ora. Motociclistul a incercat sa-l evite, dar, deoarece era pietris pe drum, motocicleta a derapat si s-a rasturnat, iesind in camp.

"Auzeam voci si gemete si nu puteam nici macar sa le deosebesc pe ale mele de celelalte. Cineva mi-a spus sa incerc sa raman nemiscata, dar am incercat totusi sa-mi misc un picior. N-am reusit. Pur si simplu n-au vrut sa ma asculte. Am incercat sa nu ma gandesc la nimic si sa astept. Ceea ce eu nu voiam sa cred, creierul meu realizase, si din colturile ochilor imi curgeau lacrimi reci. Am murit incet, apoi din ce in ce mai mult, apoi de tot, pentru ca in cele din urma sa realizez ca traiesc." S-a trezit la spital, cand medicii o stabilizau. Ii auzea...


TRAUMATISM VERTEBRAL MEDULAR COMPLET T4-T7. "Acesta e diagnosticul care mi-a tunat in urechi la 29 de ani. Am tipat, am strigat, m-am zvarcolit si apoi am cugetat. Mi-am dat seama ca Dumnezeu nu pedepseste, ci doar ajuta si iarta. Si daca mortii nu m-a dat, desi fusesem in proxima ei vecinatate, asta inseamna ca ma iubeste si ca va fi cu mine. Au urmat luni de cosmar. O interventie chirurgicala pe coloana, pentru a mi se implanta tije de titan, pentru sustinerea coloanei, dureri insuportabile si multa, multa suferinta. A fost greu si este in continuare. Si totusi am decis sa lupt, desi ar fi mult mai simplu sa renunt."


O SUFERINTÃ… IN PLUS. Si de parca aceasta crunta incercare nu era de-ajuns, a mai aparut una... singuratatea... "Prietenii, cei dragi s-au cernut si s-au imputinat. Lumea e foarte amabila, insa doar la nivel de intentii. Mi-au mai ramas doar doi prieteni adevarati. Carutul cu rotile si speranta. La numai 30 de ani. Alaturi de ei doi am inceput marea lupta, pe care, culmea, vreau s-o si castig. Si de ce nu? Pot sa vad, sa simt, sa primesc o floare si sa ma bucur de parfumul ei, sa gandesc, sa visez, sa iubesc si sa sper. Nu e putin lucru. Am inceput exercitiile de recuperare cu o hotarare ce ma uimeste chiar si pe mine. Inca mai am dureri, dar asta nu e un impediment."


SANSA. A facut rost de carti de specialitate, a cautat nopti intregi pe internet. Si a aflat de miraculoasele celule embrionare care, prin implant, au capacitatea de a se transforma, reinnoind tesuturile. Si-a intocmit atunci dosar pentru o clinica specializata in astfel de interventii, din Beijing. A fost programata pentru operatie in septembrie 2008. "Sunt fericita! Pe chip mi-a reaparut un zambet dupa multa vreme. A mai ramas un hop. Costul operatiei si al deplasarii..."

Mirela spera din rasputeri, desi suma de care are nevoie ii taie respiratia. Cele 20.650 de dolari necesare operatiei, plus banii pentru transport, asigurari, vize, cazarea pentru insotitorul cu care i s-a pus in vedere sa mearga, in total aproximativ 30.000 de dolari. De aceea s-a hotarat sa-si scrie povestea, sperand ca cineva va auzi si strigatul ei de ajutor. "Va rog sa nu ma condamnati, pentru ca sunt nevinovata!", implora Mirela, incheindu-si scrisoarea cu o lacrima de multumire pentru toti cei care au auzit-o.

---

Despre autor: