Succesele unei diplomatii in genunchi

Sigur ca gestul a mai fost facut, dar sa nu uitam ca, in 1991, Romania se afla intr-o zona gri in care gesturile politicii de la Bucuresti interesau intr-atat de putin, incat, oricat de belicosi ne-am aratat atunci in vorbe, nimeni nu ne-a luat in serios. Acum, in spatele unui asemenea gest, cel putin la nivelul teoriei jocului, ar trebui sa stea in spate intreaga forta pe care o da noul nostru statut. De ce? Pentru ca nimeni nu ar putea crede ca presedintele Romaniei intreprinde un asemenea demers fara sa se fi consultat anterior cu aliatii, tocmai fiindca o asemenea declaratie politica ar putea fi asimilata cu o luare de pozitie comuna a UE si a NATO. Cu toate consecintele morale si politice aferente pentru ca, desigur, odata pronuntata, ea va putea fi folosita si ca un argument juridic foarte important. Si, dupa aceea, ca un precedent pentru invocarea si rezolvarea eventuala a altor (foarte multe si foarte complicate) diferende teritoriale existente in Europa.
Sa presupunem ca, inainte de a trece la fapte, Traian Basescu si-a asigurat sprijinul politic necesar la nivel european si in cadrul NATO. Daca asa au stat lucrurile, mare putere de convingere va fi trebuit sa aiba Presedintele Jucator al Romaniei pentru a le fi scos din cap baietilor de-acolo textele pe care le repeta cu uimitoare obstinatie de zeci de ani de zile privind inviolabilitatea frontierelor si dorinta de a nu schimba nicidecum granitele existente.
Presupunem insa ca a reusit si ca actioneaza nu asemeni unui jucator izolat, ci in termenii unui foarte explicit si bine definit mandat european si euro-atlantic. Daca este asa, cu ce mijloace vom putea actiona pentru a ne valorifica in teren dreptatea teoretic recunoscuta? Cum despre alte mijloace nu poate fi vorba, ne raman diplomatia si forta politicii externe, reprezentate cu stralucire de catre cei doi vorbitori legal autorizati ai Romaniei: Traian Basescu si Adrian Cioroianu.
Sa vedem cum au construit premisele unui viitor succes romanesc in relatia cu cele doua tari cu care am avea ceva discutii posibile dupa denuntarea Pactului: Ucraina si Republica Moldova. Aici lucrurile se complica pentru ca, din punct de vedere diplomatic, tot ceea ce-am inregistrat in ultima perioada de timp pe relatiile bilaterale cu cele doua tari a fost o lunga suita de esecuri. Treaca-mearga daca asta ramanea pe plan local, caci multe suturi a inregistrat brava noastra diplomatie si a stiut sa taca malc cu demnitate si profesionalism. Problema este ca tocmai acum, ca niciodata in amplitudine si agresivitate, s-au multiplicat atacurile inspre Bucuresti venite de la Kiev si Chisinau. Facute oriunde se poate, dar de preferinta la Bruxelles sau pe canalele care duc la Bruxelles, fie spre cei de la NATO, fie spre cei de la UE.
Cum am raspuns? Am tacut demn. Ne-am facut ca nu observam. I-am jignit profund nebagandu-i in seama. Iar ultima infrangere, cea mai dura, vine din lipsa noastra de stiinta diplomatica in rezolvarea problemei tratatelor europene pe care Chisinaul insista sa le semneze in "moldoveneasca". Diplomatia noastra s-a pus in miscare, a gandit ce a gandit si a venit cu solutia: baieti, va rugam frumos, hai acceptati formularea "tratate semnate in limba partilor". Asta, ma rog, sa nu iasa "moldoveneasca" in fata sa se supere presa, lasand-o in fundal ca acceptata si de la sine inteleasa.
O diplomatie in genunchi cu care orice denuntare a Pactului nu va fi altceva decat un frumos gest politic si nimic altceva...

---

Despre autor: