Westernurile au revenit, si la box-office, si in preferintele criticilor in acest an. Insa, demonstreaza istoria zbuciumata a genului, asta nu le garanteaza durabilitatea pe termen lung, ba din contra.

Criticii americani au apreciat la maximumprestatia lui Casey Affleck (stinga)din „Asasinarea lui Jesse James..." Lungmetrajul „Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford" regizat de Andrew Dominik - aflat acum si pe marile ecrane romanesti - n-a dus-o tocmai bine la box-office, dar macar i-a adus lui Brad Pitt Cupa Volpi la festivalul de la Venetia. Iar cu „Drumul dreptatii (3:10 to Yuma)", al lui James Mangold, a fost alta poveste: a avut parte de succes si la incasari, si la critici. Chiar daca nu sint westernuri, si „There Will Be Blood", si „No Country for Old Men" imprumuta masiv elemente ale genului, asta ca sa nu vorbim despre alegerea zonei sau a perioadei. Istoria genului spune insa multe despre perioadele brefe cind westernul sufera o brusca resuscitare.

Virsta de aur a genului expirase deja in 1963, cind westernurile reprezentau doar 18% din totalul productiilor hollywoodiene. Norocul lui a constat, in anii ’70, in aterizarea pe micul ecran, vezi serialele „The Virginian" si „Bonanza". Ca reactie la suspiciunea generala, westernul s-a flexibilizat: au aparut cele pro-indieni („Little Big Man", 1970), cele moderniste, ca „The Wild Bunch" din 1969 sau „Jeremiah Johnson" din 1972, si nu in ultimul rind parodii la adresa genului. Cele traditionale constituiau o minoritate, iar procentajul s-a prelungit si in anii ’80, cind incasarile erau in cadere libera. In 1984, Hollywoodul a produs zero westernuri. Destule explicatii au fost furnizate de specialistii care semnau deja actul de deces al genului: cum ca, la inceput principalii platitori de bilet erau baieti si adolescenti, iar ei s-au orientat catre filmele de actiune, in timp ce westernurile anilor ’60 si ’70 s-au ales cu spectatori adulti al caror numar scadea vazind cu ochii. Sau cum ca genul era destinat „taranoilor", iar publicul de cinema era din ce in ce mai educat. Si razboiul din Vietnam a servit drept explicatie, cauzind o respingere in masa a imperialismului inerent mitologiei americane a frontierei si a culturii din jurul „victoriei finale" presupuse de aceasta.

Rolul lui Christian Bale din „Drumul dreptatii"l-a readus in preferintele cinefililor seriosi Asta pina cind doi oameni cu influenta la Hollywood si-au suflecat minecile si s-au pus pe revitalizarea genului, in speta Clint Eastwood si Lawrence Kasdan, ale caror rezultate au fost „Pale Rider" si „Silverado". La inceput parea ca au esuat, criticii calificindu-le drept experimente ratate sau „cintece de lebada ale westernului", dar televiziunea a ridicat din nou manusa. „Variety" raporta un mini-trend al genului, vizibil la nivelul remake-urilor, care, pe la finalul anilor ’80, a cuprins si cinemaul (vezi „Sunset" si „Young Guns"), iar in ’89 genul a indurat din nou mutatii, focalizindu-se asupra destinului amerindienilor si afro-americanilor. Televiziunea, avindu-i in frunte pe HBO si TNT, le tinea hangul. In anii ’90, securea a cazut din nou la box-office, cu incasari infinitezimale, iar in ’95-’96, Cetatea Filmului a „interzis" westernul din nou. 2007 seamana cu 1988; genul se face ca mutatiile nu s-au petrecut si revine feroce la neotraditionalism. Asta dupa ce anul 2006, desi mai sarac in cowboy, oferise unele dintre cele mai atipice westernuri din anii recenti: „Brokeback Mountain" cu tema sa homoerotica si „The Proposition", care ducea violenta genului pina la culmi greu de imaginat, in ciuda flexibilitatii sale. Chiar daca nu sint nici pe departe atitea westernuri ca in perioada de glorie a lui John Wayne, renasterea genului se remarca, mai ales in conjunctie cu presiunea micului ecran. Serialele de acest tip au avut cele mai multe nominalizari la Emmy din acest an, vezi „Bury My Heart at Wounded Knee" care se poate lauda cu 17.

Nu s-au plictisit de Vestul Salbatic De Craciun, fratii Coen si-au anuntat intentia de a realiza in 2008 cel mai sadic film din cariera lor: un western spaghetti impanat cu scene de tortura primitiva. Cineastii sint decisi sa includa si cowboy, dar si indispensabilii amerindieni in aceasta pelicula: „Am scris un western foarte violent. Are si scalpari, si spinzurari... e bun. Indienii tortureaza oamenii cu furnici, le taie pleoapele", a mai detaliat Joel Coen actiunea lungmetrajului. Ethan il secundeaza: „E un western pe bune, plasat pe la 1870. Are o scena pe care nimeni nu o va uita din cauza unui pui de gaina foarte special".

Revizionism, dar nu pentru femei Daca e sa te iei dupa westernurile lui 2007, cineastii au inceput sa se prinda ca mai existau oameni in Vestul Salbatic in afara eternilor pistolari, si anume fosti sclavi, prostituate cu inimi de aur si neveste cuminti, observa profesoara Sarah Churchwell in „The Guardian". Un film din 2006, australianul „The Proposition" ii da dreptate, in schimb peliculele in aceeasi cheie din 2007 sint chitite exclusiv pe testosteron. Lungmetrajul de peste doua ore si jumatate „Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford" le acorda femeilor aproximativ 20 de cuvinte si cinci minute de prezenta pe marele ecran. Pe acest fond, Churchwell le bate obrazul regizorilor, reamintindu-le ca volumul care e creditat cu inventia westernului modern este „The Virginian" de Owen Wister, axat pe povestea de dragoste dintre un cowboy dificil din punct de vedere sentimental si o profesoara din Vermont. In plus, Churchwell le scoate la inaintare pe Belle Starr si pe Calamity Jane, doua protagoniste cu vechime ale genului. Abia in anii ’70, a ajuns intreaga populatie feminina a westernului redusa la pensionare ale vreunui bordel, iar in „Unforgiven", care reprezinta pentru multi un clasic al noii perioade a genului, existau doar doua tipuri de femei: moarte si prostituate.

O cronica a filmului lui Denzel Washington, „The Great Debaters", e disponibila pe www.cotidianul.ro/select