Astazi, Craciunul a devenit marca a unui produs de consum. De cateva decenii, sarbatoarea incepe sa-si piarda, in mod accelerat, caracterul crestin, transformandu-se intr-o sueta laica, fara identitate si fara frontiere. In Franta, citeam zilele trecute o statistica, abia 20% din populatie mai recunoaste ca 25 decembrie are o semnificatie religioasa. Pentru imensa majoritate, ziua respectiva e doar prilej de adunare a intregii familii in jurul unui brad impodobit, sub care se lafaie pachete cu cadouri, si a unei mese imbelsugate, de pe care nu trebuie sa lipseasca le foie gras si o sticla de Sauternes. In Romania, cum bine stim, obligatorii sunt sarmalele si Busuioaca de Bohotin (pentru norocosi).
Nasterea Domnului inseamna bucurie, nu imbuibare; inseamna exultare, nu dezmat; inseamna transfigurare, nu iesire din minti. In Omilia invocata adineauri, Grigore din Nazians aminteste cateva lucruri esentiale. Ziua Craciunului echivaleaza cu o "noua Creatie". Prin intruparea Sa, Iisus Hristos a inceput lucrarea mantuitoare pe fata pamantului. Pentru Dumnezeu, intruparea inseamna kenoza, smerire, coborare. Din dragoste infinita, neomeneasca, El si-a asumat "carnea" noastra umbrita de pacat, infectata de vremelnicie, pentru a o transfigura si a o inalta la "cele ceresti". Intruparea este, in realitate, prima Patimire a lui Dumnezeu, dar o Patimire care se transforma in jubilatie pentru neamul omenesc. Craciunul trimite asadar, ne-o aminteste acelasi sfant Grigore, la momentul paradisiac, de dinaintea ispitirii si a caderii cuplului primordial. Isus reface, prin nasterea sa, armonia perfecta dintre omenire si Dumnezeu, rupta, desfigurata prin neascultare. In ieslea din Betleem s-a nascut "al doilea Adam", sub privirile blande si supuse ale Maicii Sale, a doua Eva. Iar Betleemnul ce poate fi decat un al doilea paradis, in care vitele, oamenii si Dumnezeu stau impreuna, impacati pentru o clipa? Protoevanghelia lui Iacob, din care s-a inspirat si traditia ortodoxa, descrie Clipa de dinaintea nasterii Mantuitorului sub forma unei incremeniri absolute, a unei taceri cosmice. Lumea veche s-a oprit din mers, a tacut, si-a curmat respiratia, pentru a lasa locul unei lumi cu totul innoite prin Venirea lui Dumnezeu.
Hristos deschide iarasi portile paradisului. Heruvimul cu sabia de foc care pazise pana atunci incinta sacra isi perde postul, "trece la somaj". Omul poate reveni in patria sa de obarsie, din care fusese alungat. Poate sta din nou la umbra pomului vietii, ba chiar ii poate gusta rodul, care nu-i altul decat trupul de jertfa al Mantuitorului. Catre pomul vietii trimite, de altfel, si simbolistica bradului de Craciun. La origine, bradul a fost un pom roditor care, asa cum arata Oscar Cullmann, era agatat in casele alsaciene de tavan, si de crengile caruia atarnau mere sau ostii. Era prins de tavan, cu varful in jos, tocmai pentru ca radacinile sale stateau infipte in "pamantul luminos" al paradisului. Globurile trimit asadar la "fructele din rai", iar pentru a regasi adevarata semnificatie a cadourilor trebuie sa urcam pana la viata sfantului Nicolae, episcopul Myrei, socotit patron al copiilor, intrucat, printre alte minuni, a savarsit trei invieri. A inviat trei copii "taiati felii" de un macelar. In fine, lumanarile din brad trimit la titlul lui Isus de "soarele dreptatii", pe care i-L daduse profetul Malachia (3,20), cu mult inaintea intruparii. Nu trebuie uitat, de asemenea, ca 25 decembrie fusese, de pe vremea lui Aurelian, sarbatoarea lui Sol invictus "Soarele nebiruit". Sa ne bucuram asadar crestineste de aceasta sarbatoare, chiar daca neopaganismul politic corect il scoate sistematic pe Isus din iesle punand in loc un clapon sau o bucata de cascaval.