Multi, foarte multi sociologi au incercat sa descifreze subtilele mecanisme ale succesului, mai nimeni nu s-a ocupat de insuccese. De catastrofe, da, ca si de razboaie sau macar de batalii pierdute, de ratari numite oarecum vulgar "la mustata" mai nimeni. Nu este greu de explicat marele succes comercial al unor subproductii precum cele semnate de Robert Ludlum. Detaliu semnificativ, autorul a murit in urma cu cativa ani, dar "atelierul" sau continua sa produca. Ce anume? Romane de aventuri pline de actiune, cu eroi incredibil de inzestrati si de competenti, care se petrec in peisaje care de care mai exotice, simple pretexte pentru evadarea din cotidian. Evident condimentat cu tot felul de conspiratii, mai vechi sau mai noi.     Alti autori, vezi Michael Crichton, care au pasit cu dreptul in jungla literara (in cazul lui cu "Tulpina Andromeda") au reusit sa respecte, cu foarte mici variatiuni, reteta primului succes. Multa informatie stiintifica solida, prezentata coerent, personaje convingatoare, mai mult sau mai putina conspiratie de origine fie economica, fie militaro-industriala, un deznodamant ambiguu, dar nu suparator. O glorie postuma este tot ce a reusit Philip K. Dick, poate cel mai original si mai inspirat scriitor din domeniul SF, ajuns celebru datorita unor filme (unele bune, altele...) bazate pe romanele sau povestirile sale, glorie care continua sa creasca. Un critic plin de umor afirma ca Philip K. Dick a rezolvat problema scenariilor de film SF si/sau de actiune pentru inca cel putin un secol, asa cum muzica lui Vivaldi va ilustra inca multe decenii de film documentar. Exagerari. Exista si autori de mare succes, chiar daca observam o alternanta a cartilor izbutite si a celor greu de terminat. Un exemplu mereu la indemana, Neil Stephenson, producator de incontestabile capodopere precum "Snow Crash" si "Cryptonomicon", alaturi de productii ceva mai palide, ca "Zodiac", acesta din urma definit drept thriller ecologic, gen care a contribuit la lungirea listei esecurilor. Printre ele straluceste, daca acesta o fi cuvantul, un roman al lui Crichton, "State of Fear". Se mai in-tampla. Exista cateva teme care, tratate inteligent si competent, ar putea asigura succesul. Printre ele, genetica, cu sansele ei de imens succes, dar si de catastrofa, patrunderea din ce in ce mai serioasa in cotidian a calculatorului electronic, cu perspectivele de deformare a realitatii si, in ultimii ani, descoperirile arheologice sau istorice care ameninta sa ne schimbe viziunea despre lume. Totul condimentat cu doze substantiale de teorie a conspiratiei. Sa nu uitam ca unul dintre cei pe care multa lume il considera un adevarat clasic in viata, Umberto Eco, este cel care a introdus tema conspiratiei istorice in primele sale romane, "Numele trandafirului" si "Pendulul lui Foucault". Nicicand acuzat de o modestie excesiva, Eco declara intr-un interviu recent  ca el "l-a inventat pe Dan Brown, autorul «Codului da Vinci», cu succesul lui cu tot". Mandria nemasurata, increderea excesiva in propriile forte, considerate ca adevarata sursa a tragicului in teatrul antic, cunoscute sub numele de "hybris" sau "hubris", i-au impins insa pe unii dintre cei mentionati sa se lanseze in proiecte care la prima vedere par a tine de domeniul megalomaniei. Asta a facut Stephenson cu imensa trilogie cunoscuta si sub numele de ciclu baroc. Succesul de critica insotit si de cel comercial par insa sa reziste in timp. Dar fiecare succes vizibil este acompaniat in surdina de un incredibil numar de esecuri. Unul dintre ele mi s-a parut cel putin surprinzator, daca nu chiar imposibil de inteles. Autorul, Pierre Ouellette, a debutat in 1993 cu "The Deus Machine", roman foarte solid, care respecta ipotetica reteta a succesului in SF, ceva genetica, niste computere si putina conspiratie. Cronici bune in ziare, aprecieri ale unor colegi pe care ii banuiesc ca lauda productiile mai modeste pentru a-si pastra locul in ierarhia domeniului, inca un roman destul de onorabil, "The Third Pandemic", si apoi tacere. Poate cam prea literar acolo unde ar fi trebuit sa fie stiintific, poate prea stiintific acolo unde se simtea nevoia de fictiune, poate doar un biet ghinionist, Ouellette a ramas pana si in atat de generoasa Wikipedia doar cu cateva randuri, ceea ce se numeste un "ciot". Suna ca un vers din Saint John Perse: "Am infipt intr-un ghiveci samanta purpurie pe care am gasit-o agatata de poala vestmantului meu din piele de capra. Dar nu a incoltit".