In toiul zilei de 29 decembrie 1843, in Castelul Monrepos din Neuwied, in Germania, Principesa Maria de Nassau, fiica cea mare a ducelui de Nassau si sora Marelui Duce de Luxemburg si a Reginei Suediei, ii dadea nastere lui Elizabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied. Fiica Principesei si a lui Hermann, Print de Wied, avea sa devina prima Regina de Romania in 1881, dupa recunoasterea Romaniei ca regat, datorita casatoriei cu Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, mai tarziu Regele Carol I al Romaniei.
In drumul parcurs pana la fixarea in istorie si in memoria colectiva a romanilor, Regina Elisabeta a infruntat rigiditatea epocii si a propriei familii, spiritul intransigent al vremii si reticenta sotului fata de vocatia sa artistica. Atipicitatea personalitatii sale doritoare sa deschida mintile si inimile cultivand frumosul, suprema valoare pe care a slujit-o neobosita, cu o energie care starnea suspiciunea celor care ii erau aproape, a impus-o, in contemporaneitate si in posteritate, ca regina a artelor, dipusa sa apere chiar "o religie a artei", cum scria Nicolae Iorga, cu orice pret.
Pe drumul artelor
Pana sa devina Carmen Sylva, adica pana sa gaseasca curajul de a-si face debutul in literatura, Regina Elisabeta primise o educatie cu nimic iesita din comun. Elementele cele mai influente asupra evolutei viitoarei regine fusesera spiritul caritabil insuflat de familie, studiul pianului cu Rubinstein, apoi cu Clara Schumann, care ii trezise dragostea pentru muzica, si multele calatorii in strainatate, la Paris (unde fusese introdusa la Curtea lui Napoleon al III-lea), Moscova, Sankt Peterburg, Viena, Roma, Neapole. Cat despre fantezie, mama avusese grija sa i-o struneasca. La 20 de ani citise un singur roman, strecurat pe furis de guvernanta frantuzoaica, imediat concediata pentru nechibzuinta de a inflacara imaginatia tinerei pupile.
Casatoria cu Carol de Hohenzollern-Sigmeringen la 26 de ani, cand era aproape o cauza pierduta, adica fata batrana, dupe ce fusese taiata de pe lista de posibile sotii pentru Printul Eduard, fiul cel mare al Reginei Victoria a Angliei, insemnase confruntarea cu terra incognita, cu o tara in care o astepta, de fapt, o noua lume. Imprietenirea cu teritoriul pe care trebuia sa-l imblanzeasca si sa-l conduca urmase firesc. Pana la incoronarea din 10 mai 1881, invatase romaneste usor, datorita talentului la limbi straine recunoscut de toata lumea, si isi crease o companie aleasa, fusese entuziasta la ideea de a inalta un castel in Valea Pelesului si scrisese chiar ea versurile de inaugurare pentru piatra de temelie a Castelului Peles, devenit apoi emblema suprema a personalitatii sale.
Ceea ce astazi numim nonconformism insemna pe-atunci ostentatie, sfidare a unui cod comportamental ce nu admitea variatia. Regina Elisabeta a sfidat epoca si carmuitorii ei in multe ocazii, detestand conventiile sociale rigide, pudibonderia si sobrietatea inhibanta care ii temperau interesul pentru arta, inclinatia spre fantazare si speculatie, placerea exaltata de a scrie si de a sclipi in fata oaspetilor, mai ales la Peles. "Imi spuneam ca principala mea indatorire este aceea de sotie, apoi venea misiunea mea de suverana si abia in al treilea rand cea de poeta" - nu a fost doar un crez, ci o atitudine practica in fata propriei vieti, cu exceptia faptului ca ipostaza de poeta nu a fost in nici un fel cea mai putin importanta, ci cea mai problematica.
Cine a fost Carmen Sylva?
Debutul sau literar sub numele de Carmen Sylva ("cantul padurii"), un gest de curaj sustinut de Vasile Alecsandri, poetul care a devenit oaspete permanent la Castelul Peles, a insemnat legitimarea in lumea artistica pe care a slujit-o toata viata si deschiderea unei serii de traduceri si texte originale, poezie, proza si teatru. Anul 1882 a fost rodnic din punct de vedere literar: 6 volume de poezii, povesti si traduceri (printre care si antologia de versuri romanesti realizata tot de Vasile Alecsandri), volumul "Cugetarile unei regine", scris in franceza si aparut la Calman-Levy, precum si volumul de poezii "Mein Ruhn", care proslavea tinutul mirific al Rinului natal in versuri sentimentale si induiosatoare, aproape de canoanele estetice ale epocii.
Astazi cartea cea mai cunoscuta a scriitoarei Carmen Sylva este "Povestirile Pelesului", o culegere de legende romanesti rescrise cu sensibilitatea dulceaga a unei admiratoare a tinutului imblanzit, care nu mai era terra incognita. A urmat "Romanul unui printese", roman epistolar scris in germana impreuna cu Mite Kremnitz, si romanul "Astra", rareori pomenite azi, iar la vremea respectiva discutate doar de Titu Maiorescu, de la inaltimea autoritatii sale. Mica drama "In amurg", jucata chiar la Comedia Franceza in 1889, nu e nici ea mai cunoscuta.
Cat despre corespondenta de tinerete si jurnale, ele s-au ratacit pe undeva prin istorie. La Arhivele Nationale din Bucuresti exista, insa, un voluminos jurnal supravietuitor. "Cartea sufletului" a avut o soarta deloc surprinzatoare: Regina voia sa transpuna in ea experienta sa in ale spiritismului, numai ca Regele Carol a avut grija ca manuscrisul, compromitator, sa fie distrus. Aceeasi grija a aratat-o intreaga familie fata de alte texte prea indraznete pentru epoca lor, distruse dupa moartea Reginei neobosite, exaltate, adesea tinta a suspiciunilor tocmai pentru neincetatul devotament pentru "religia artei".
Imaginea de "regina aparte"
Literatura, in care si-a incercat condeiul, n-a fost singura pasiune care a dus la aceasta "religie". Dragostea pentru muzica, mai ales pentru Bach, Handel si Brahms, a facut din Castelul Peles o casa a muzicienilor. Copilul-minune George Enescu, prezentat Reginei de celebra pianista Elena Bibescu, i-a devenit "fiu spiritual", spijinit toata viata. Si a fost, cum altfel?, si entuziasmul fata de artele plastice, ale carui cele mai relevante urme sunt, poate, manuscrisele cu miniaturi si multele tablouri cumparate de la Nicolae Grigorescu.
Un astfel de neobosit devotament, cumva prea din cale-afara in epoca, deschiderea Reginei cu parul alb inca din tinerete fata de nou si fata de chipurile mai putin vizibile, mai putin acceptabile, ale mintii omenesti, au fost luminate prin si mai multe cai. Amintesc cateva dintre ele: spirjinul pentru infiintarea Societatii Teozofice, entuziasmul fata de limba esperanto, datorita caruia a devenit, in 1908, presedinta Societatii de Esperanto din Romania, si, doi ani mai tarziu, chiar a Societatii Europene de Esperanto.
Indepartarea de imaginea traditionala a regalitatii si apropierea de o mai flexibila viziune asupra acestui statut i-au adus Reginei-poete o faima de "regina aparte", care a pierdut, de exemplu, consideratia Imparatului Franz Joseph pentru ca a stat la masa cu niste... actori. Aversiunea constanta fata de conventia tiranica au apropiat-o, cum se stie, de neconventionala Imparateasa Sissi a Austro-Ungariei.
Istoria a pastrat imaginea Reginei Elisabeta ca suverana constiincioasa, pe veci neconsolata pentru ca nu i-a dat regelui un fiu, ca "mama ranitilor" care a pus la cale Vatra Luminoasa in Bucuresti, o colonie pentru orbi, s-a ingrijit de 20 de societati de caritate si a pansat ranitii de razboi, si ca adepta a emanciparii femeii intr-o societate patriarhala. Imagine care coabiteaza cu cea a Reginei erudite, protectoare a artistilor, emisar al culturii romane in strainatate, poeta care a dorit sa fie imortalizata la masina de scris, construindu-si singura imaginea si lasand-o sa circule in prima reclama publicitara din lume pentru o companie producatoare de masini de scris.