Presedintele UDMR face la Budapesta declaratii de (tot) risu’-plinsu’.

Marko Bela si-a recapatat aplombul. Dupa dusul scotian al euroalegerilor (una calda - UDMR, 6%; una rece - Lászlo Tökes in PE), presedintele formatiunii maghiare s-a trezit sfatuindu-si adversarii. Comentind gestul PD de a se opune intrarii episcopului in grupul Partidului Popular European, in ciuda asigurarilor date de catre Traian Basescu, Marko a declarat in Ungaria: „Lászlo Tökes si-a putut da seama ce inseamna sa te apropii prea mult de politica romaneasca si, pe cind timp de 17 ani domnia sa ne-a acuzat pentru colaborarea cu partidele romanesti, constat ca a realizat in numai citeva zile ceea ce noi nu am facut timp de 17 ani, adica a dat crezare cu naivitate unor politicieni romani".

Mai sa fie! Lasam pentru moment la o parte inconsistentele logice (da’ UDMR nu e si el partid „made in Romania", membru cu drepturi depline al scenei noastre politice?). Tot raminem cu o declaratie care, pentru orice observator cit de cit avizat, are hazul tragic al filmului lui Roberto Benigni, „La vita e bella". Acolo, evreul-italian Guido pretinde ca lagarul de concentrare e un joc. Aici, maghiarul-roman pretinde ca nici usturoi n-a mincat, nici gura nu-i miroase. In ambele situatii, rastalmacirea realitatii e deopotriva comica si tragica. Delimitarea lui Marko Bela de politica romaneasca si de politicienii ei e, altfel spus, de tot risu’-plinsu’. Partidul lui Marko rezista la guvernare de aproape 12 ani, facindu-se frate (sau nefirtate?) cu oricine s-a intimplat sa treaca primul puntea alegerilor, Tökes y compris. Estimp, toate partidele au cunoscut schimbari de lideri. Toate, cu exceptia UDMR si PRM. Cu toate au gustat din paharul amar al opozitiei. Cu toate, cu exceptia UDMR.

Sub conducerea lui Marko, partidul s-a transformat dintr-un partid-model pentru felul democratic in care a stiut sa-si gestioneze diferentele doctrinare intr-o formatiune anchilozata in proiect, la umbra careia coruptia e la ea acasa. Partidul a ramas strins unit in jurul poetului platit in avans cu sute de milioane pentru cartile inca nescrise. Pacat. In „La vita e bella", Guido moare impuscat, nu inainte insa de a-si mai face copilul sa rida pentru ultima oara. Pentru binele maghiarilor si al nostru, nadajduiesc ca in La vita e Marko Bela am asistat la ultima ghidusie trista.