Luni, 17 decembrie 2007, ministrul liberal al Educatiei, Cristian Adomnitei, a lansat in dezbatere publica trei legi, infatisate de domnia sa, sub influenta Sarbatorilor de iarna, desigur, drept Pachetul de legi privind Educatia si Invatamantul. Fiind vorba despre o sindrofie la nivel inalt - au onorat reuniunea, printre altii, primii doi oameni de stat, Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu ­, politicieni si jurnalisti s-au grabit s-o comenteze. Am parcurs declaratiile, reportajele si comentariile nu fara amuzament. In imensa majoritate a relatarilor din presa si de la televiziune am intalnit binecunoscuta atentie acordata de fatuce relatiei dintre Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu. Nu numai interventiile, dar si miscarile tinand de fiziologie ale celor doi au fost spintecate pentru a scoate din ele o concluzie care e de mult un cliseu plictisitor: presedintele si premierul sunt certati. Nimeni nu si-a pus o intrebare pe cat de legitima, pe atat de bun-simt: Bine, bine, dar ce vrea sa faca ministrul cu aceste Legi ale Educatiei si Invatamantului? O intrebare dictata de o realitate politica dureroasa pentru Cristian Adomnitei: Coalitia de guvernare PNL-UDMR e ultraminoritara in Parlament.


Or, din cate stiu nu numai analistii politici, dar si curcile, pentru trecerea prin Parlament a unor astfel de legi cu ambitia de a revolutiona un domeniu esential al societatii, e nevoie de o majoritate parlamentara. Si nu de o majoritate parlamentara oarecare, ci de una zdrobitoare. Socotind ca doua formatiuni, PSD si PD-L, au anuntat deja ca nu vor vota aceste legi in Parlament, manifestarea initiata de ministrul liberal ramane - cum surprinzator de nimerit zicea Mircea Geoana - un simplu exercitiu de imagine. Un exercitiu de imagine la a carei reusita si-a adus o contributie decisiva insusi Traian Basescu. Prezenta domnie sale la acest moment din care Guvernul Tariceanu a tinut sa-si faca un moment electoral i-a dat maximum de greutate si, mai ales, maximum de impact mediatic. Traian Basescu e un adversar declarat al Guvernului Tariceanu si indeosebi al lui Cristian Adomnitei. Ce-a cautat la un moment de campanie electorala a PNL?

Sunt doua posibile cauze ale acestei greseli copilaresti facuta de Traian Basescu:

1) Prin uriasul numar de voturi posibile din partea parintilor si a celor care lucreaza in domeniu, Educatia e un magnet care ii atrage pe politicieni mai ceva ca o privatizare strategica;
2) Ca si Tudor Chiuariu, Cristian Adomnitei e, prin imagine publica, una dintre verigile slabe ale Guvernului Tariceanu. Traian Basescu n-a vrut astfel sa rateze ocazia de a mai administra un ghiont Guvernului, dand de pamant cu Legile Educatiei.


Am zis greseala copilareasca prezentei sale la sindrofia din Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucuresti nu numai pentru ca a dat greutate unei manifestari strict electorale, dar si pentru ca inversunarea impotriva lui Cristian Adomnitei risca sa-i confere tanarului ministru, cum s-a intamplat si cu Tudor Chiuariu, o statura politica iesita din comun. Cine a lucrat cat de cat in presa stie ca trucul cel mai eficient pentru a scoate din anonimat o foaie obscura e sa fie atacata de o vedeta. De aceea, nu de putine ori publicatii ce se zbat in anonimat provoaca o vedeta si, cand aceasta face greseala de a-i raspunde public, redactorii isi freaca mainile de bucurie: si-au asigurat sporul de vizibilitate dorit. Jurnalisti, politicieni, demnitari de tot soiul au beneficiat de atacurile publice ale lui Traian Basescu fara sa-si fi propus asta.


Natura impulsiva, Traian Basescu i-a atacat asa tam-nesam, uitand ca e sef de stat si nu sef de CAP. Dincolo de toate acestea, initiativa lui Cristian Adomnitei de a lansa o Revolutie in Educatie si Invatamant ne atrage atentia asupra unui sindrom des intalnit la demnitarii postdecembristi. Sindromul napoleonian. Si spunem asa deoarece Napoleon a ramas in istorie prin Revolutiile sale in diferite domenii de activitate. Visandu-se mici Napoleoni, demnitarii postdecembristi, de cum s-au vazut in fotolii, s-au gandit sa revolutioneze domeniile respective. Traian Basescu, de exemplu, vrea nici mai mult, nici mai putin sa rastoarne cu fundul in sus ordinea de drept. Tudor Chiuariu a vrut sa revolutioneze justitia, urmand unei alte revolutionare: Monica Macovei. Toti ministrii Educatiei de dupa decembrie 1989 au purces la revolutionarea Educatiei. Cand faceam critica literara curenta, am sesizat ca nici un prozator roman nu voia sa fie autor de schite. Toti voiau sa fie romancieri. Excelentul politolog Alexandru Radu vedea in aceasta manie o straveche slabiciune romaneasca. Suntem incapabili sa administram implementarea unei legi si mai ales sa perfectionam o lege existenta. Toti vrem sa introducem noi legi, noi masuri. Revolutionare, desigur. Toti vrem sa fim Napoleon.