Suna trufas acum, dar locul patru la Mondialele de handbal pare prea putin fata de ceea ce speram.

E mult insa in raport cu ceea ce a jucat echipa la campionatele din Franta si inca si mai mult daca ridicam privirea de la acest sport de echipa si privim la soarta tuturor celorlalte nationale cu tricolorul la piept.

S-a plecat la lupta pentru aur mai degraba din principii de motivatie psihologica si din inertia fireasca a argintului de acum doi ani. Valoarea lotului insa a scazut cert. Amputata de extremele senzationale la jocul pe contraatac - Ardean (cel putin 30% din echipa doar ea!) si Varzaru sint accidentate - cu interi neinspirati (Luca, Lecusanu si, uneori, Bradeanu) si mai ales sfatuita si selectionata prost de Tadici, Romania a pierdut duminica si ultima sansa la o medalie. Selectia subiectiva, facuta pe scheletul vilcean, abia a inclus-o in lot, si mai apoi in teren, pe Cristina Neagu - singura componenta a Rulmentului Brasov. Asta in conditiile cunoscutei rivalitati care face rau handbalului feminin dintre Mariana Tirca si Tadici. Dincolo de orice complot, la care se referea antrenorul, dupa bronzul pierdut, ramin trei infringeri, dintre care una cu Rusia fara nici un drept de apel. De altfel, brigada de tancuri a lui Trefilov nu s-a intrebuintat la turatie maxima in meciul din semifinala si ne-au invins la zece goluri! Oricum ar fi, e clara neputinta de a face fata unei superechipe asa cum este Rusia de trei ani incoace si aici sint argumente care depasesc mult forma de moment si ne aduc la manualul de istorie si la harta. Asta nu-i scuza lui Tadici pregatirea insuficiena a jocului fara aruncari la poarta de pe extreme si a raspunsului la apararea avansata de 4+2 a adversarelor care ne-a anihilat de fiecare data. Izbinda cu Franta e memorabila pentru ca nos amis au uzat de toata ospitalitatea lor caracteristica si ne-au pus in oferta 14.000 de gazde si doi ,,preacinstiti’’ arbitri letoni. Cele patru reprize de prelungiri cistigate de fetele noastre au fost ultima zvicnire inainte de esecul la medalii. Durerea cea mare nu e infringerea la ursoaice, pardon, rusoaice, ci agonia cu Germania. Se spune, in handbal, ca daca intri cu sase goluri avans in ultimele zece minute sau cu trei in ultimele doua, nu mai ai cum pierde. Noi am demontat ambele reguli intr-un singur meci, fiind egalati de Germania pe final si apoi invinsi in prelungiri. Imaginea cu care am inchis acest Mondial al unei generatii exceptional de talentate este cea a portarului Luminita Dinu plingind. Ea singura, din tot lotul, isi merita lacrimile. Pentru restul fetelor, handbalul ramine doar un joc! Sau mai degraba o joaca…