Despre pendula lui Vasile Alecsandri

La Muzeul din Flo­resti, amenajat intr-o casa gar­bo­vi­ta, de pe Strada Garii, se gasea o piesa rara: ceasul cu cuc al lui Vasile Alecsandri, achizitionat de la o stra­ne­poa­ta a poetului, ajun­sa la ba­tra­nete sa traga mata de coada. Era o pendula ve­che, din lemn innegrit, patruns pana la molecule de cancerul ani­lor, cu geamul crapat. O cra­pa­tu­ra istorica - si, deci, de neinlocuit - , dintr-o noapte de ianuarie, cand poetul, intr-o criza de inspiratie, aruncase cu tocul in pendula. Geamul facu clac!, inflorind de sus pana jos intr-un sunet sec, de rupere adanca a unor legaturi ascunse, dar care scoase din sufletul poetului rima atat de mult cautata: - Cearna. - Cearna!, tresari poetul, buimacit inca de lumina orbitoare ivita in gandurile sale triste: iarna - cearna. Dupa ce trecu pe hartie rima, aruncandu-si privirile la pendula, ii paru rau de geamul crapat. Putea si el, in furia star­ni­ta de inspiratia care nu venea, sa arunce cu tocul intr-alta parte. Vanduta de stra­ne­poa­ta Muzeului, pendula fu ase­zata intr-una din cele doua odai ale ase­za­mantului, la loc de cinste. In vara lui 1960, pe o caldura care blegise tot orasul, arun­can­du-l in bratele halbelor de bere "Grivita", pendula lui Vasile Alecsandri fu sterpelita de Tinel Moise, din Vintileasa-Vale. Tinel Moise, ziler la IAS Golesti, om la vreo 40 de ani, casatorit, dar fara copii, nimerise la Muzeu intamplator, intrand in cladirea coscovita dintr-o aiureala: o confundase cu sediul Centrului raional de deratizare, unde fu­sese trimis de contabilul-sef ca sa scoata o adeverinta de dezinfectare. Ajuns in Gara Floresti, Tinel Moise, in avantul datorat spiritului sau de initiativa, se dusese direct la Informatii. "Intrebati la Informatii speciale", i se raspunse lui Tinel Moise. Un raspuns care-l nedumeri, si el chiar vru sa mai intrebe in plus, dar fata trecuse deja la altcineva, ca o rotita care a dat la o parte dintii altei rotite dintate. Tinel Moise se rasuci curios, dar Informatii speciale nu scria nicaieri. Totusi el nu dispera. Intreba in dreapta si in stanga, raspunsurile sovaiau, putini stiau de Centrul de deratizare, si pana la urma intelese ca trebuie sa ia autobuzul Gara-Centru si Retur, sa coboare la statia Cooperativa sateasca, sa faca de doua ori la stanga si o data la dreapta, si drept inaintea lui, cum ajungea dupa ce facuse cotiturile cu pri­cina, intr-o cladire mica, fara firma, se afla Centrul cu pricina. Insufletit de aceste sfaturi, Tinel Moise se urca in autobuzul Gara-Centru, facu de doua ori la dreapta si o data la stanga si, apoi, mergand drept inainte, intra, sigur pe sine, intr-o cladire mica, fara firma. Aici, la intrare, ii atinu calea un ins sfrijit, cu trei negi in barba, fie­care purtand, ca pe niste mici tu­fe, cateva firisoare de par, care-i vari in palma un bilet, cerandu-i in schimb doi lei. Scotocindu-se prin buzunare, Tinel Moise ii dadu imediat, gandindu-se furios ca nu-i va putea deconta: contabilul-sef nu prevazuse aceasta cheltuiala. Sfrijitul ii lua, ii cer­ceta atent, ridicand apoi privirile catre el, ca si cum ar fi vrut sa se convinga ca, intr-adevar, banii aceia erau ai lui si nu ai altuia. Stati aici!, ii spuse si disparu pe o usa deasupra careia scria: Casa, Portar, Administrator. Tinel Moise statu. Trecura 10 minute, apoi 15. Insul nu mai venea. Plictisit de atata as­teptare, Tinel Moise incerca usita pe care disparuse insul cu trei negi in barba. Spre surprinderea lui, usa era incuiata. Tocmai cand, furios deja, zdranganea manerul cu putere, in spatele lui, trosni cu putere o usa. Se rasuci brusc si-l vazu, in pragul usii pe care scria Ghid, Director, Personal de specialitate, pe cel care-i luase banii. Imbracat intr-un halat negru, soios, din acelea purtate de femeile de serviciu cand spala podelele cu lesie. Biletul dvs.!, i-o reteza rastit insul, cand Tinel Moise se indrepta spre el, jumatate buimacit, jumatate furios. Insul ii lua biletul, il rupse in doua bucati, una i-o inapoie, zicand pastrati contra marca!, iar cealalta o vari in buzunarul halatului, dupa care ii spuse scurt: urmati-ma! Tinel Moise il urma si in felul acesta, contra doi lei, vizita mu­ze­ul din Floresti. Cand se du­miri, era prea tarziu: ajun­se­sera deja in fata pendulei lui Vasile Alecsandri. Si Tinel Moise, care nu mai vazuse in viata lui o pendula, ramase inmarmurit. Intr-un acces de trufie, ghidul, care era totodata si directorul muzeului, tinu sa-i demonstreze vizitatorului, singurul in acea zi, ca pendula veche de vreo suta de ani merge ca si cum ar fi noua. Se dadu, deci, in spatele ei, mesteri cat mesteri, mijindu-si ochii de culoarea tutunului, si cand facu cativa pasi inapoi venind in dreptul lui Tinel Moise, pendula mergea. Bila uriasa se clatina intr-o parte si-ntr-alta, adormitor, secundarul urias prinse sa sara vesel din linie in linie, ca un gandac. Si la un moment dat, cand una dintre limbi ajunse in dreptul cifrei patru, se auzi un harait adanc, intreaga pendula se sforta si se incorda si, deodata, sus, o usita se dadu cu putere de perete, ca sub presiunea unui ins furios, care intentiona sa-l faca praf pe Tinel Moise, si un cuc urias, de lemn, dadu buzna afara, facand cu-cu-cu-cu de patru ori cu o furie abia retinuta, parca cineva de acolo, din cutie, l-ar fi trimis sa cante afara si el, desi zisese furios, nu ma duc, ii bag in pa€¦. ma-sii cu al lor client cu tot! Totusi iesise sa cante, n-avu­sese incotro, racnind, deoarece nimeni nu-l putea obliga sa cante si frumos, apoi, parca sa­tisfacut ca, totusi, le-o zisese marlanilor astia care cascau gura la el, se intoarse in casuta, trantind satisfacut usita dupa el. Tinel Moise ramase incantat de cucul ala tafnos, care nu se sfia sa-si dea pe fata personalitatea nici macar in fata directorului. Care director, la o adica, ii putea carpi una, de sa-i strambe ciocul. Si atat de sa­tisfacut ramase, incat in aceeasi noapte, amanandu-si intoarcerea la IAS, patrunse in cladirea Muzeului si fura pendula, carand-o pana in Vintileasa intr-o sacosa. Aici o ascunse in camara, gramadind in jurul ei cativa saci cu faina, apoi se intoarse la IAS sa­tisfacut, atat de satisfacut ca bombaneala contabilului-sef nici nu-l atinse macar. In sambata urmatoare, se intoarse acasa, scoase pendula din sacosa si, dupa ce rasuci cheia uriasa, asa cum vazuse la Mu­zeu, se dadu cativa pasi ina­poi. Peste vreun sfert de ceas, usi­ta se dadu de perete si cucul isi facu iar aparitia. La fel de taf­nos ca si la Muzeu. Acolo, la Mu­zeu, pe Tinel Moise il incantase felul in care isi facuse cucul meseria. Era neindoielnic, un dat cu tifla directorului, pentru ca il punea pe el, ditamai cucul, sa iasa din casuta si sa cante, fara sa-l intrebe, fie si de forma, daca are chef de asa ceva. Aici insa, acasa, se afla doar el, si tot ce facea cucul il viza direct. Asta il scoase din sarite. Era intaia oara cand cineva isi permitea sa se poarte astfel cu el nu in piata din centru, nu pe ulita, intr-un loc public, asadar, ci la el in casa. Cand cantecul inceta, Tinel Moise sari in sus ca ars si, cu un zambet stramb, se repezi la pendula, hotarat sa prinda cucul ala obraznic si sa-i arda vreo cateva. Injurand intr-una, reusi sa deschida usita, privi inauntru, dar nu vazu nimic: cucul se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon. Tinel Moise hotari sa-l prinda cu orice pret. Peste o ora avea sa iasa din nou. Astfel ca se duse pe afara, dadu la vaca, arse una cainelui care se gudura pe langa el lingusitor si, la fix, se intoarse. Cucul insa iesise mai inainte si acum tocmai disparea in spatele usitei. Tinel Moise nu mai pleca de acolo. Cucul insa nu mai apa­ru. Dupa ce se culca, se pomeni insa cu el cantand din nou. Se scula si fara sa aprinda lampa tranti pendula de podele, zi­candu-si ca-l va prinde. Nu-l prinse. Falfaind din aripi, cucul zbu­ra pe fereastra. Tinel Moise se napusti afara si incepu sa-l ca­u­te. Si-l cauta fara sa-l ga­seasca mult timp, pana veni Mi­litia si-l aresta pentru pagube grave aduse patrimoniului national.  In loc de prefata Ca si in cartile mele anterioare de povestiri - Personaje de rezerva (1985), Povestitorii (1988), Veselia generala (1992) - , lumea din noul volum e cea din Vintileasa, sat imaginar din Romania, identificat de un critic drept "un Macondo pe dos". In localitatea imaginata de Gabriel Garcia Marquez se petrec lucruri fantastic-lirice. In Vintileasa se petrec lucruri fantastic-comice. Locuitorii satului Vintileasa, la vreo 20 de kilometri de orasul imaginar Floresti, traverseaza 50 de ani de istorie. Trec prin cooperativizarea agriculturii, cultul personalitatii lui Ceausescu, Revolutia din decembrie 1989, democratizarea, restructurarea. Nici unul dintre evenimentele mai mult sau mai putin tragice ale ultimilor 50 de ani nu-i schimba radical. Ei nu boicoteaza Istoria, cum zicea Lucian Blaga. Ei iau Istoria peste picior.

---

Despre autor: