Activismul noului Patriarh nu-mi displace, intrucat eu insumi nu pot sta locului mai mult de trei secunde. Glumeam zilele trecute cu un teolog francez spunandu-i ca Daniel e un fel de Sarkozy al ortodoxiei romanesti. In doua luni a pus pe roate sau a realizat ce nu s-a realizat in optzeci de ani. Ca si presedintele francez, dar pe un alt palier, se intelege, Patriarhul este omniprezent, se implica in toate.
Paralela cu Sarkozy mi se pare valabila si pentru aspectele antipatice. Ambii si-au inceput "mandatelei printr-o serie de compromisuri. Daca in cazul lui Sarkozy, om politic, compromisul poate fi acceptat si chiar legitimat, in cazul unui Patriarh nu prea. Faptul ca Basescu a fost decorat cu Crucea Patriarhala, chestie penibila, sau ca nici un lacheu arivist de la curtea lui Teoctist n-a fost indepartat de pe scena sunt semne de ingrijorare, as spune chiar de disperare pentru mine si pentru alti teologi laici care nutream sperante acum trei luni. Se dorea neutralizarea lor? Nu era nevoie de temenele. Trebuiau ignorati. Diplomatismul, care-i altceva decat diplomatia, Patriarhului Daniel imi displace, intrucat nu mi se pare adecvat cu functia pastoreasca si nobila pe care o incarneaza. Cand ai ajuns Patriarh ai ajuns, de fapt, pe treapta maxima a libertatii interioare si exterioare. Decorarea lui Basescu e un gest perfect inutil, ca si mentinerea clicii lui Teoctist la Patriarhie. Pe de alta parte insa, Prea Fericitul Daniel este, dupa mine, primul Patriarh normal al Bisericii autocefale romane si cred ca din cauza aceasta a avut, are si va avea multe probleme "de imagine". Orice om normal devine automat suspect in Romania. Ce inseamna "normal"? inseamna ca el are nu doar calitatile cerute unui Patriarh: credinta, politete, eficienta, spirit intreprinzator si viata de rugaciune, ci ca beneficiaza si de un context politic normal. Interbelicul l-a facut pe Miron Cristea, cu voie, fara voie, prim-ministru. Sovieticii l-au lichidat pe Nicodim, nici nu conteaza daca in mod direct, prin otravire, sau indirect, prin hartuire. Urmatorii Patriarhi au fost fantose mai mult sau mai putin abile, oameni de paie binecuvantati, daca pot spune asa, de comunisti. Daniel este primul Patriarh care evolueaza intr-un context cat de cat senin.
Apropo de alegeri, cum interpretati decizia Sinodului de a desfiinta Colegiul bisericesc electoral?
Am auzit mai multe reactii, din partea clerului, la aceasta reforma. Unii vad semnele divortului intre Sinod si preotii de mir. Altii interpreteaza gestul, si mai radical, in sensul monopolizarii puterii de catre calugari, ceea ce nu mi se pare chiar aberant. Daca e asa, atunci e primejdie. in fine, cei mai multi oponenti, in frunte cu "tabara de la Cluj", deplang marginalizarea laicilor in Biserica. Personal, desi eu insumi sunt laic, nu inteleg atitudinea IPS Anania, promotorul hotararii sinodale prin care preotilor li s-a interzis implicarea in politica. Atunci am salutat ca pe un mare castig pentru Biserica aceasta hotarare. Or, decizia Sinodului de a desfiinta Colegiul electoral bisericesc se inscrie exact in aceeasi logica. Nu vad de ce este suparat tocmai IPS Anania? Se autocontrazice. Din cine era alcatuit acest Colegiu? Din deputati, din prefecti, din politicieni locali, mai toti racolati de sinodali pentru a le urma cu obedienta instructiunile. Nu era mare diferenta intre Colegiul de pe vremea lui Ceausescu si Colegiul de pe vremea lui Iliescu. Alegerea unui Patriarh nu poate fi redusa la un meci politic, cum am vazut ca s-a intamplat chiar in toamna aceasta. Prin urmare, eu salut aceasta hotarare a Sinodului, pe care o vad ca un pas in plus spre depolitizarea Bisericii, dar ma grabesc sa spun ca laicii trebuie luati in seama foarte serios. Cel mai mult insa ma bucur de invitarea femeilor de a face parte din adunarile parohiale. Scrisesem despre aceasta in mai multe randuri si-mi pare bine ca n-am facut-o in pustiu. Orice reparatie este binevenita, chiar si tarziu.
Patriarhul Daniel este cunoscut pentru deschiderea sa ecumenica. Documentul de la Ravenna reprezinta un pas decisiv spre unirea Bisericilor?
Unitatea Bisericii este un fapt real, daca privim lucrurile, cum sa spun?, din perspectiva strict teologica. Biserica este una si nedespartita de la intemeierea ei si pana azi, altfel n-ar fi Biserica, ci partid politic. Problema despartirii este o problema omeneasca, politica, e problema noastra, a muritorilor de rand. Nu a Duhului Sfant. Pentru Duhul Sfant Biserica nu poate fi decat Una. Cat priveste intalnirea de la Ravenna! Documentul adoptat mi se pare cel mai util instrument pentru discutiile ulterioare. El nu reprezinta un final, ci abia uvertura "piesei". Imi plac foarte mult capitolele consacrate autoritatii: guvernarea, pentru crestini, se spune acolo, inseamna slujire, a-ti sluji semenii. Element capital, din pacate neluat in seama prea desea. La fel de importanta mi se pare definirea unui sinod ecumenic nu ca o simpla adunare institutionala, de genul adunarilor bisericesti locale sau regionale, ci ca un "eveniment, un kairos, un moment inspirat direct de Duhul Sfant". E formidabila aceasta definitie! Documentul insista asupra "sobornicitatii" si "colegialitatii", invocand traditia primelor noua secole crestine, dar lasa in suspensie chestiunea rolului "episcopului de Roma", cum se si specifica la punctul 45. Nu stiu de ce s-a facut atata tam-tam degeaba! Episcopul de Roma e definit ca protos "intaiul", dar nimic mai mult. Se subliniaza, dimpotriva, diferentele de interpretare a datelor privitoare la "primat" de catre ortodocsi, pe de o parte, si catolici, pe de alta parte.
Ravenna s-a terminat cu un rezultat bun, dar a inceput, paradoxal, cu un esec.
Exact. E jenant ce s-a intamplat. Lipsa de seriozitate si de unitate a ortodocsilor trebuie sa ne puna pe ganduri. Cum se stie, IPS Hilarion, reprezentantul lui Alexei II, a parasit Ravenna inainte de inceperea discutiilor cu catolicii, pentru ca printre ortodocsi fusesera inclusi reprezentanti ai Biserici apostolice estoniene. Or, Biserica estoniana nu e recunoscuta, ca autonoma, de Biserica rusa. Desi ea fusese autonoma pana la Stalin! Biserica rusa inca se mai revendica de la cuceririle "marelui Stalin" si asta mi se pare de-o aroganta total necrestina. Bravo Patriarhului Daniel pentru curajul de a fi reactivat mitropolia Basarabiei in consens cu adevarata traditie a locului si dandu-i peste nas, duhovniceste, lui Alexei II! N-are de ce sa-i fie frica, Dumnezeu ii va judeca fapta, nu KGB-ul lui Putin.
Se si spune ca Alexei II ar fi principala piedica a refacerii unitatii.
Cum spuneam, marea problema pentru refacerea unitatii se afla acum in interiorul ortodoxiei, nu in relatiile cu Biserica Catolica. Rusia trage hais, ca-ntotdeauna, in vreme ce restul Bisericilor Ortodoxe trag cea. Bartolomeu I este principalul sustinator al unitatii, pentru ca, saracul, desi Patriarh ecumenic cu numele, n-are decat vreo cateva zeci de mii de credinciosi sub pastorire. In vreme ce Alexei II are trei sute de milioane. Pur si simplu ar trebui renuntat la scenariul unitatii "in vrac" si ar trebui continuat dialogul cu Roma in particular, Biserica de Biserica. Altfel nu se va ajunge la nici un rezultat, pentru ca tendintele arogante si belicioase ale Bisericii Ortodoxe ruse se vor accentua din ce in ce mai mult. Legea cultelor din Rusia nici nu recunoaste catolicismul ca un cult legitim. Cum sa discuti in asemenea conditii? Rusia ii considera pe catolici niste golani, niste inamici publici. Biserica Ortodoxa Romana trebuie sa transeze clar intre Roma si Moscova, intre unitate sfanta si dezbinare, o data pentru totdeauna. Oamenii trebuie sa priceapa ca unitatea (nu-mi place termenul de ecumenism) nu e un moft personal, un obiectiv "francmasonic", cum aud din gura unor prostuti. E o necesitate fireasca, daca pot spune asa, un dat ecleziologic fundamental. Daca unitate nu e, Biserica nu e. In plus, unitatea se poate rasfrange pozitiv asupra destinului nostru politic. Sa nu uitam ca datorita unitatii catolicilor in jurul Papei Occidentul a rezistat si comunismului, si nazismului. Unitatea este ultimul, si cel mai important pas, spre depolitizarea Bisericii noastre si spre recastigarea statutului universal. Sunt sigur, de altfel, ca in secolul XXI vom avea si un Papa ortodox.