Relatia dintre televizor si scena politica e un bun exemplu de simbioza sociala. Ecranul, asa mic cum e, a ajuns sa formeze comportamentul politic intr-un mod decisiv. Daca scormoniti putin prin istoria talk-show-urilor autohtone, va veti aminti ca politicienilor le-a luat citiva ani buni pina sa invete sa priveasca oscilant, cind in camera, cind in directia moderatorului. A fost nevoie de consilieri americani care sa-l invete chiar si pe un Ion Iliescu arta privirii in ochii electoratului. Cu ocazia recentei fuziuni dintre PD si PLD am observat ca oamenii politici au deprins si arta aranjarii la tribuna sub forma ciorchinelui ierarhic, suficient de bine regizat astfel incit sa incapa in sharful cameramanilor de la posturile de stiri. Acest ciorchine are logica lui vizuala. El exprima omogenitate, echipa, dar si o ierarhie atent selectionata. Ratiunea ei e asemanatoare aceleia din vechile tablouri de familie in care parintele statea asezat pe un scaun, in centrul imaginii, iar de jur imprejur, intr-un fel de coroana armonica, apareau chipurile copiilor, doamnei si rudelor apropiate care completau structura. Nu de mult, dictatorii rasaritului comunist stateau la tribune avind un spatiu tampon intre ei si restul nomenclaturistilor astfel incit sa apara singuri in cadrele strinse. Fireste, Ceausestii faceau exceptie de la regula pentru a aparea la televizor ca un cuplu de aur. Acum insa, democratia cere neaparat o logica vizuala in care echipa sa-ti sara in ochi.