In Kosovo se joaca stabilitatea din Balcani si capacitatea UE si a comunitatii internationale de a evita un nou conflict in Europa, la granita Romaniei.

Peste 8.000 de musulmani au fost ucisi la Srebrenita in 1995.
Principalul vinovat pentru masacru,
generalul sirb Ratko Mladici, este inca in libertate Luni, 10 decembrie, este termenul-limita primit de troica de negociatori (SUA, UE, Rusia) pentru a prezenta ONU o solutie de mediere intre pretentiile de independenta ale albanezilor kosovari si dorinta guvernului de la Belgrad de a pastra provincia Kosovo in interiorul Serbiei. Cum pozitiile celor doua parti ramin inflexibile, esecul unui acord ar putea duce - asa cum a anuntat deja liderul nationalist albanez recent ales la Pristina, Hashim Thaci - la declararea unilaterala a independentei. Consecintele acestui pas sint greu de anticipat, insa ele ar putea merge pina la reaprinderea focarelor de conflict in zona, unde statele fostei Iugoslavii, marcate deja de tensiuni nu foarte vechi, ramin vulnerabile. Dupa ce solutiile alternative (autonomie sporita, modelul Hong Kong sau al Germaniei de Est si de Vest) au fost respinse, SUA sprijina acum independenta Kosovo. UE inclina catre aceeasi pozitie, insa mai multe tari membre (Grecia, Cipru, Spania, Slovacia) se opun, de teama ca precedentul ar putea duce la tendinte separatiste pe teritoriul lor. Din motive similare, Rusia refuza si ea sa recunoasca un stat kosovar.

Kosovo se afla in mijlocul unei zone cu o predispozitie structurala catre conflict si poate, asadar, cu usurinta sa exporte instabilitate in jur. Inca de la formarea regatului iugoslav, in 1918 (printr-o trasare artificiala a granitelor), integrarea numeroaselor nationalitati care il compuneau (sirbi, croati, sloveni, bosniaci, macedoneni) a fost dificila, din cauza diversitatii de istorie, de limbi, de religii si a nivelurilor de dezvoltare economica. In perioada monarhiei, sirbii, dominanti in structurile de securitate, recurgeau deseori la asasinate in Parlament pentru a-i elimina pe croatii din opozitie, care doreau federalism si autonomie crescuta. Odata proclamat statul independent croat, in 1941 (cu Croatia si Bosnia-Hertegovina in componenta), acestia s-au razbunat printr-un adevarat genocid impotriva sirbilor, in timp ce in statul sirb vecin avea loc purificarea etnica impotriva croatilor si a musulmanilor.

Ambele miscari au fost infrinte de comunistii lui Tito, de toate nationalitatile si religiile, care au reusit astfel sa coaguleze Republica Socialista Federativa Iugoslavia. Tensiunile dintre federalisti (croati, sloveni) si unionisti (sirbi) au continuat insa si au explodat in 1991, cind, pe fondul slabirii autoritatii statului dupa moartea lui Tito si preluarea puterii de catre Slobodan Milosevici, Croatia si Slovenia si-au declarat independenta.

Au urmat doua perioade succesive de razboaie care au afectat toate cele sapte republici actuale, cele mai singeroase conflicte din Europa dupa Al Doilea Razboi Mondial si primele dupa acesta cu caracter de genocid, ceea ce a facut necesara infiintarea de catre ONU a Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie, dedicat judecarii criminalilor de razboi.

Dupa primele conflicte, generate in 1991 de declararea independentei Sloveniei, a Croatiei (1991-1995) si de ciocnirile din Bosnia (1991-1995), a urmat o a doua serie, cauzata de situatia minoritatii albaneze. Dupa disolutia Imperiului Otoman si a posesiunilor sale in Balcani, in 1912-1913, granitele Albaniei, devenita independenta, au fost desenate de marile puteri fara a corespunde compozitiei etnice a regiunii si lasind in afara noului stat sute de mii de albanezi. Dupa cum o arata si numele Regatului Sirbilor, Croatilor si Slovenilor (cum s-a numit in prima faza regatul iugoslav), acestia nu au fost considerati o natiune in componenta acestuia, ci doar o minoritate, deseori persecutata.

Dorinta de autonomie sau chiar de independenta a minoritatilor albaneze a dus la razboiul din Kosovo (1996-1999) si la conflictele de gherila din Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si din sudul Serbiei Centrale.

Dupa opt ani de la terminarea razboiului si multe milioane de dolari din strainatate investiti in economia kosovara, somajul in provincie ramine ridicat, libertatea de a calatori limitata, criza de apa si electricitate persista. In fostele republici iugoslave, problemele care au dus la razboaie in anii 1990 si 2000 inca erodeaza autoritatea statului, in ciuda monitorizarii sau tutelajului international. Exemplele din jur ridica prin urmare semne de intrebare cu privire la capacitatea comunitatii internationale de a gestiona situatia provinciei Kosovo o data cu asumarea noului sau statut si de a preveni extinderea instabilitatii.

Slovenia, o poveste de succes Cea mai mica dintre republicile fostei Iugoslavii (doar 9% din populatie), dar si cea mai omogena (98% din populatie formata din sloveni), Slovenia aducea nu mai putin de 20% din PIB-ul federatiei iugoslave inainte de proclamarea independentei, in iunie 1991. Slovenia nu a cunoscut decit un conflict armat de zece zile, in acelasi an, cu fortele armate iugoslave, comandate de la Belgrad. La initiativa Germaniei, UE recunoaste independenta noii republici, in 1992, iar urmatorii zece ani aduc o crestere economica sustinuta si stabilitate politica. In 2004, slovenii sarbatoresc atit aderarea la NATO, cit si la UE. Progresul inregistrat de Slovenia a facut posibil ca tara sa adopte moneda euro la inceputul acestui an si sa detina presedintia rotativa a UE incepind de la 1 ianuarie 2008, cind va avea de gestionat delicatul dosar al independentei Kosovo.

Croatia, tributul nationalismului Croatia isi declara independenta in acelasi timp cu Slovenia, in 1991, insa noul stat se va confrunta, pina in 1995, cu un razboi care va provoca in jur de 10.000 de morti si stramutarea a peste 300.000 de persoane, in cadrul operatiunilor de purificare etnica. Sub conducerea presedintelui ultranationalist Franjo Tudjman (1991-1999), autoproclamat „parinte al natiunii", Croatia va pierde startul in drumul catre Europa, traind drame precum asedierea de catre sirbi a orasului Vukovar si bombardarea Dubrovnikului, dar si masacrarea a zeci de civili sirbi, in autoproclamata republica Kraina de Sud, de catre fortele militare croate. Conflictul s-a declansat cind sirbii minoritari (sprijiniti de fortele armate ale Iugoslaviei federale, formate in majoritate tot din sirbi) si-au declarat secesiunea fata de nou proclamatul stat croat. Abia dupa preluarea puterii de catre social-democrati, in 2000, Croatia face primii pasi catre democratie. In 2005 demareaza negocierile de aderare la UE, iar liderii de la Zagreb spera sa primeasca invitatia de aderare la NATO in timpul summitului Aliantei de la Bucuresti, in 2008. Ca surse de instabilitate, Croatia are dispute teritoriale cu Slovenia, in Marea Adriatica, si este implicata in politica Bosniei-Hertegovina, unde traieste o importanta minoritate croata.

Bosnia-Hertegovina: un stat, trei natiuni Bosnia-Hertegovina a fost, in perioada 1992-1995, scena celui mai singeros conflict din fosta Iugoslavie, soldat cu peste 100.000 de victime. Explicatia este eterogenitatea etnica, populatia fiind formata din sirbi (concentrati in Republica Srpska), croati si musulmani (bosniaci). Sprijiniti de fortele federale iugoslave, sirbii s-au confruntat cu musulmanii si croatii sustinuti de la Zagreb. Numele celor mai cautati criminali de razboi, precum sirbii Ratko Mladici si Radovan Karadjici, se leaga de conflictul din Bosnia si masacre precum cel de la Srebrenita, soldat cu aproape 9.000 de morti in rindul etnicilor musulmani. Conflictul se incheie in 1995 prin semnarea de catre Serbia, Croatia si Bosnia a Acordului de la Dayton, care pune bazele actualului stat, sub forma unei federatii intre Republica Srpska (49% din teritoriu) si Federatia croato-musulmana (51% din teritoriu). Atit Parlamentul, cit si executivul Bosniei-Hertegovina sint strict impartite pe criterii etnice. Presedintia este tripartita, fiind condusa, prin rotatie, de un sirb, un croat si un musulman. Insa atit parlamentarii, cit si ministrii pot fi demisi de catre Inaltul Reprezentant al UE, numit de un consiliu international. Acesta - si anterior lui, Inaltul Reprezentant al ONU - are functii de monitorizare/supervizare, dar si executive si legislative, misiunea sa fiind sa vegheze la respectarea Acordului de la Dayton. Comunitatea internationala asigura si securitatea Bosniei, prin misiunea europeana EUFOR. Bosnia-Hertegovina a semnat saptamina trecuta acordul de asociere la UE si face parte din Parteneriatul pentru Pace al NATO. In ciuda acestor progrese, Bosnia ramine instabila, Republica Srpska amenintind cu proclamarea independentei, in eventualitatea obtinerii independentei de catre provincia Kosovo.

Macedonia, tara fara nume Macedonia, care si-a proclamat independenta in 1991, a scapat de masacrele traite de Bosnia si Croatia, in ciuda unei numeroase minoritati albaneze (25% din cele doua milioane de locuitori). Singurele momente tensionate au avut loc dupa exodul a peste 300.000 de albanezi din Kosovo, in timpul interventiei NATO din 1999, insa politicienii de la Skopje au reusit sa-i coopteze la guvernare pe liderii albanezi si au declarat albaneza a doua limba nationala, ceea ce a dus la evitarea unui conflict. Stabilitatea ultimilor ani face din Macedonia un candidat pentru aderarea la NATO, alaturi de Croatia, invitatie asteptata la summitul din 2008. In 2005, Macedonia a devenit candidat la statutul de membru UE. O singura umbra planeaza asupra Macedoniei: numele tarii coincide cu cel al unei provincii din Grecia vecina, fapt pentru care UE a ezitat recunoasterea independentei, iar aderarea ar putea fi impiedicata din acelasi motiv. De aceea autoritatile de la Skopje au acceptat, temporar, ca denumirea oficiala a statului sa fie Fosta Republica Iugoslava Macedonia (FYROM).

Muntenegru, ultimul mohican Pina la proclamarea independentei prin referendumul din 2006, Muntenegru a ramas singura republica iugoslava care a acceptat raminerea in cadrul federatiei, alaturi de Serbia lui Slobodan Milosevici. Cu o suprafata asemanatoare cu cea a provinciei Kosovo si cu o economie slab dezvoltata, Muntenegru a facut primul pas catre independenta in 2003, cind, prin modificarea constitutiei iugoslave, a fost creata Uniunea Serbia-Muntenegru. In 2006, 55% dintre muntenegreni au votat in favoarea independentei, punind capat istoriei iugoslave incepute in 1918. In acest moment, micuta republica a semnat acordul de asociere la UE, primul pas catre aderare. Muntenegru nu si-a depus candidatura pentru aderarea la NATO, insa este membra a Parteneriatului pentru Pace, alaturi de Serbia.

Serbia, intre Rusia si Occident Pina la moartea generalului Tito, in 1980, nemultumirile generate de preponderenta Serbiei in cadrul Iugoslaviei au putut fi temperate prin acordarea unor autonomii cit mai largi, inclusiv in cadrul Serbiei, cum a fost cazul provinciilor Kosovo (sud) si Voivodina (nord). Alegerea lui Slobodan Milosevici in functia de presedinte al Serbiei a dus insa la anularea dreptului la autonomie si la sporirea tensiunilor interne. In decurs de zece ani, Milosevici si-a condus tara intr-un razboi purtat in Croatia, Bosnia si Kosovo, ceea ce a izolat Serbia pe scena internationala. Dupa arestarea lui Slobodan Milosevici, in 2001, Serbia a cunoscut o perioada de democratizare, in timpul guvernului condus de reformatorul Zoran Djindjici. Acesta este insa asasinat, la Belgrad, in 2003. Noul premier, nationalistul Vojislav Kostunita, formeaza o alianta cu socialistii lui Slobodan Milosevici, indepartind tara de UE si de NATO. Pe fondul crizei din Kosovo, Partidul Radical, ultranationalist, cistiga alegerile din ianuarie 2007, insa o criza este preintimpinata prin formarea unei coalitii moderate intre partidele premierului Kostunita si presedintelui Boris Tadici.

Cu toate acestea, nici o forta politica din Serbia nu accepta ideea independentei provinciei Kosovo. Cum singurul stat care a sustinut aceasta pozitie a Belgradului a fost Rusia, politicienii sirbi par devotati promovarii intereselor Moscovei. Rusia este si principalul partener comercial al Belgradului, portretele presedintelui Putin impinzesc orasele tarii, iar Gazprom studiaza posibilitatea ca gazoductele catre Vest sa treaca prin Serbia pentru a-i spori importanta strategica. Serbia este singura fosta republica iugoslava care nu a demarat negocierile de aderare la UE, deoarece nu a indeplinit criteriul politic al arestarii criminalilor de razboi sirbi. In plus, sirbii s-ar putea folosi de influenta lor in statele din jur, asa cum au facut-o in mod traditional, pentru a agita spiritele, ca masura de retorsiune fata de pierderea Kosovo.

Romania ar trebui sa cedeze Romania face parte din grupul celor citeva tari care nu adera la pozitia majoritara, in acest moment, in Uniunea Europeana, ce inclina spre recunoasterea independentei provinciei Kosovo. Bucurestiul se teme ca regimul separatist de la Tiraspol ar putea folosi precedentul pentru a rupe Transnistria de Republica Moldova. „Romania ar trebui sa se gindeasca, atunci cind negociaza in cadrul UE, daca pozitia sa divergenta este chiar esentiala sau daca e mai important ca Uniunea sa aiba o pozitie comuna. Iar in contextul actual cred ca este vitala o pozitie comuna, fie ca e de recunoastere a independentei, fie ca nu, dar sa fie a Uniunii in ansamblul ei. Daca UE nu actioneaza impreuna acum, risca un esec total al politicii sale externe asupra unei chestiuni foarte importante, chiar la granita ei", avertizeaza Sir Brian Crowe, vicepresedinte al Chatham House. Romania ar trebui, asadar, sa cedeze pina la urma, daca nu reuseste sa-si ralieze majoritatea, pentru a nu submina unitatea UE.

NATO bombardeaza Balcanii In Al Doilea Razboi Mondial, albanezii kosovari s-au ridicat impotriva Serbiei ocupate de puterile Axei, iar Kosovo si o parte din Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei de azi au fost anexate Albaniei Mari. Alti albanezi s-au raliat comunistilor lui Iosip Broz Tito, cautind sa obtina statut egal pentru Kosovo intr-o viitoare federatie. Tito a recunoscut ca provincia va fi un spin in coasta Iugoslaviei si ar trebui retrocedata Albaniei, insa nu si-a tinut promisiunea facuta liderului comunist albanez Enver Hoxha pentru ca „sirbii nu ar putea vreodata sa accepte asta". In tot acest timp, sirbii din Kosovo au fost supusi discriminarilor de catre autoritatile albaneze si chiar expulzati.

Conflictul din Kosovo a debutat in 1995 sub forma atacurilor de gherila ale secesionistilor albanezi (Armata Kosovara de Eliberare) impotriva fortelor sirbe si iugoslave (federale) si a evoluat intr-un razboi in toata puterea cuvintului in 1999 (24 martie-10 iunie), cind NATO a intervenit in sprijinul kosovarilor, bombardind tinte iugoslave. Scopul NATO era oprirea campaniei de purificare etnica impotriva albanezilor (dintre care 300.000 se refugiasera deja in tarile din jur), insa atacarea tintelor civile (poduri, centrale electrice, televiziunea de stat sirba, sediul partidului de stinga condus de sotia lui Milosevici) si, aparent accidental, a unui convoi de refugiati si a Ambasadei Chinei a fost vazuta de o parte a comunitatii internationale drept o violare a dreptului international si a Conventiei de la Geneva. Dupa terminarea razboiului, o data ce Milosevici a acceptat trupe ONU si NATO de mentinere a pacii in tara (KFOR), Kosovo a ramas parte din Serbia, dar administrata de ONU. Periodic au loc episoade violente intre albanezi si sirbi. In 2006 au inceput negocierile pentru determinarea statutului provinciei.

Scenarii posibile pentru Kosovo dupa esecul negocierilor: www.cotidianul.ro/select Independenta Kosovo ii incita pe separatistii din Moldova, Georgia, Spania si Turcia: www.cotidianul.ro/select