Miine, Cotidianul va ofera romanul "Femeia nisipurilor" de Kobo Abe, o proza care, de la aparitie, in 1962, si pina acum, n-a incetat sa suscite interesul exegetilor.

O data cu reeditarea romanului in Colectia „Penguin Classics", ziarul „The Guardian" i-a dedicat o ampla cronica. Autorul ei, David Mitchell, sustine ca proza lui Kobo Abe este in aceeasi masura o poveste despre damnare si despre salvare.

Cronicarul explica faptul ca Abe se impusese in peisajul literar japonez o data cu primirea prestigiosului premiu Akutagawa pentru o colectie de povestiri in 1951. Insa romanul aparut un deceniu mai tirziu, „Femeia nisipurilor", care avea sa se traduca in peste 20 de limbi si sa ii aduca un renume international, e o anomalie in opera scriitorului, crede Mitchell. Pentru ca in proza lui Abe, trama si constructia personajelor sint de obicei subordonate ideii si simbolului. Or, intriga din „Femeia nisipurilor", desi „creeaza dependenta", e, pina la urma, simpla. Romanul juxtapune dorinta de libertate a entomologului amator prins in casa vaduvei cu scopul satenilor de a-l tine acolo.

Personajele lui Abe sint construite mai degraba prin ceea ce cred sau prin ideile pe care le simbolizeaza decit prin date ale biografiilor lor. Scriitorul le dezvaluie si numele cu zgircenie: ca protagonistul se numeste Niki Jumpei afli dintr-un formular completat de mama sa, care l-a dat disparut, dar, in majoritatea timpului, Abe se refera la el folosind termenul „barbatul". Iar vaduva care il gazduieste ramine pe tot parcursul romanului doar „femeia".

Astfel, considera Mitchell, personajele principale din „Femeia nisipurilor" capata o calitate arhetipala si o independenta de cultura japoneza, dar si riscul inerent de a parea „sterile, abstracte" si nemotivante pentru empatia cititorului. Verdictul criticului literar este ca romanul lui Abe reuseste sa isi asume riscul si sa il anihileze: Niki Jumpei e suficient de plauzibil pentru ca amatorul de lectura sa creada in el si sa ii si pese de ce i se intimpla.

Si totusi, in ciuda tipului de individualizare a personajelor practicat de Abe, un cititor japonez e invitat sa presupuna ca locuitorii satului sint „burakumin", o casta obligata sa lucreze traditional in domenii „neigienice", precum macelaria sau curatarea, un grup traditional al carui statut este considerat nu cu mult superior aceluia al animalelor. Romanul nu e vreo apologie a burakuminilor, dar sugereaza ca barbatul e prins intr-un razboi al claselor, neluat in considerare de societate in ansamblul sau, dar considerat ca un dat existential de catre membrii acestei caste.

„Femeia nisipurilor" demonstreaza cit de talentat e Abe la capitolul „stilistica", opineaza Mitchell. Romanul se inchide circular, cu raportul despre persoana disparuta mentionat la inceput. Proza include o pagina, doua scrise de protagonist in propriul beneficiu, un vis, un flashback halucinant pe ici, pe colo, dar structura e liniara, iar limbajul, chiar cind face incursiuni in imagini poetice, are claritatea unei parabole, sustine criticul literar britanic.