De ceva vreme, CNA a lansat o campanie prin care incearca sa-i faca pe parinti constienti de riscurile expunerii copiilor la „radiatia" nociva a televizorului. In mare e vorba despre citeva spoturi in care niste pusti povestesc intr-un limbaj violent scene din filme si din calupurile de stiri morbide. Asa cum apar in aceste spoturi, copiii par niste criminali voluptuosi, clone infantile ale unui Hannibal Lecter ce si-a descoperit vocatia privind la televizor. Fie ca ai copii, fie ca n-ai, e imposibil sa nu te intrebi daca CNA are dreptate, daca se bazeaza pe vreun studiu cit de cit exhaustiv, ca sa fac o gluma oarecum vangheliana. In copilaria mea, pe cind TVR nu difuza filme cu Van Damme, iar guvernatorul Arnie nu putea fi vazut decit pe videocasetofon, unde vorbea cu vocea Irinei-Margareta Nistor, nu se punea aceasta problema. Ma gindesc ca CNA exagereaza pe undeva. Copiii, mai ales cei de sex masculin, s-au jucat dintotdeauna de-a razboiul, dar nu cred ca acest antrenament ludic in ale competitiei ii transforma in bestii la maturitate. Am impresia ca in lumea de azi exista o oarecare nelamurire in privinta mecanismelor care declanseaza si intretin violenta la nivel social si ca s-a gasit un fel de tap ispasitor in televizor. Sint convins, pe urmele lui G. Sartori, ca televiziunea diminueaza abilitatile conceptuale ale copiilor, ca ii impinge excesiv spre fluxul de imagini in detrimentul cuvintului scris, dar nu cred ca declanseaza o spirala singeroasa la nivel social. Poate doar o spirala a prostiei.