Ani buni, dupa 1991, Romania a avut acorduri speciale cu Fondul Monetar International. Ce doream noi? Imprumuturi in valuta si unda verde pe pietele de capital. Le-am primit. In plus, am beneficiat si de o supraveghere riguroasa. Tocmai aceasta supraveghere merita astazi s-o inlocuim cu o autosupraveghere la fel de riguroasa.


Desigur, FMI ne-a dat si solutii. Bunaoara, plecand de la faptul ca, pe piata interna, au inceput sa fie mai multi bani decat produse fabricate in tara, ne-a recomandat politici combinate: monetare, fiscale si salariale. Toate trei tintind intr-o singura directie: sa adune de pe piata surplusul de bani pana la echilibrarea cererii de consum cu oferta. Inclusiv printr-o politica "stransa" a castigurilor din munca. Scopul: scaderea puterii de cumparare.


Nu erau insa noutati pentru noi. O carte importanta, publicata in 1935, deschidea tocmai un astfel de camp de analiza. Am in vedere "Drumul echilibrului financiar", de Virgil Madgearu. Cititorul de astazi al cartii va observa ca marile dureri ale economiei romanesti, din anii de dupa primul razboi mondial, surprinse de profesorul Madgearu, cu deosebire inflatia de personal, productivitatea aflata la nivelul cel mai de jos, un randament scazut al masinilor, calitatea slaba a produselor, erau actuale si in decembrie 1989, dupa cateva decenii de "prefaceri socialiste", sunt actuale si acum, in Uniunea Europeana. Si va mai observa, poate cu mirare, ca Profesorul, in 1935, vedea o singura cale buna:  cresterea imediata a veniturilor populatiei, indeosebi a celei rurale, care sa determine sporirea rapida a puterii de cumparare.
Madgearu nu era un nestiutor in materie de legitati economice. Si nici n-a gandit vreodata ca voluntarismul in economie nu se razbuna cumplit. In toate imprejurarile. Asa ca, atunci cand a scris, negru pe alb, ca vede pentru Romania "o singura cale buna: cresterea imediata a veniturilor populatiei, indeosebi a celei rurale" nu a cutezat nici o clipa sa creada ca un astfel de pas ar putea sa fie facut, pur si simplu, prin pomparea de bani si prin umflarea veniturilor fara nici o legatura cu productivitatea si cu eficienta muncii.


Madgearu privea departe. Vedea cu deosebire un echilibru cerere - oferta. Dar nu prin restrangerea banilor la nivelul muncii. Dimpotriva, miza pe inmultirea banilor si sporirea rapida a puterii de cumparare. Bani acoperiti cu munca eficienta, cu munca performanta.


Totusi, FMI-ul venea si cu noutati. Fiindca desprinsese concluzii inedite in focul unei crize duble: a unor tari si a unui sistem. Sistemul financiar mondial. In 1997 si 1998. O criza de mare amploare, propagata pe trei trepte: 1) o criza macroeconomica clasica; 2) o criza a structurilor bancare; 3) o criza a gestiunii dezvoltarii. Dupa evenimentele din Asia de Sud-Est, intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, directorul general de atunci al FMI, Michel Camdessus, remarca: "In fiecare din tarile noastre, noi avem in functiune adesea institutii de o suta de ani, care permit functionarea pietelor financiare; dar la nivel mondial s-a lasat dezvoltarea pietelor de capital in anarhie completa. Intram in secolul al XXI-lea, cel al lui Bill Gates si George Soros, cu o piata administrata ca pe vremea lui Balzac. Este urgent sa repunem ceasurile la ora actuala". Potrivit lui Camdessus, s-a produs un soc intre modelele de dezvoltare invechite si disciplinele proprii globa-lizarii economice. Si preciza: "Fiecare tara trebuie sa vizeze excelenta in practica sa macroeconomica. Dreptul de a gresi nu exista. (...) Un ministru de Finante din Thailanda care face prostii strica in mod automat sistemul financiar mondial".  


Iata, in mare, ce voia FMI! In schimbul culoarului verde, ce ne deschidea pietele internationale, si al unui semnal incurajator pentru investitorii straini, ne cerea sa asiguram, la noi acasa, o buna functionare a economiei. Prin urmare, ne cerea sa fim performanti, sa asiguram stabilitate interna, politica si economica, sa devenim competitivi, pentru a putea fi luati in calcul in sistemul economiei globale. In exprimarile publice, adeseori un lucru nu era limpede: acela ca Romania nu facea un program cu FMI, asa cum i se spunea de prea multe ori populatiei, ci incheia acorduri cu FMI. Programul era insa al nostru, el exprima nevoile noastre, puterile noastre, dorinta noastra de a iesi din mlastina in care ne zbateam de atata amar de vreme.


Desigur, intre prioritatile programului, o prima urgenta o constituia dosarul valutar. Un dosar cu multe probleme, intre care deprecierea nervoasa a leului, nevoile de acoperire a deficitului extern, importurile ce devansasera dramatic exporturile. Redresarea balantei de plati externe era examenul cel mai dur. Incheierea de catre FMI a Acordului stand-by cu Romania conducea la noi acumulari valutare. Se avea in vedere, mai cu seama, cresterea rezervei de monede liber-convertibile. Dar Romania avea nevoie de un surplus valutar ce nu putea fi acoperit de imprumutul de la FMI. Acordul cu Fondul Monetar International asigura insa accesul Romaniei la alte numeroase surse de capital.