Este pictor de 25 de ani, a scris una dintre cele mai ample istorii ale artei, dar spune ca nu e nici istoric, nici teoretician. Julian Bell se considera povestitor si fiecare capitol din cartea sa ii confirma acest statut.

Ati scris una dintre cele mai complete istorii ale artei. Ce este arta?

Pentru mine, arta inseamna obiecte pe care le fac oamenii pentru a atrage si pentru a fascina privirea, acele lucruri care iti distrag atentia de la orice altceva. Asta mi se pare fascinant. Arta poate fi multe lucruri, dar povestea mea este despre un obiect care iti capteaza atentia si imaginatia.

Si daca nu e un obiect? Poate fi si o idee sau o teorie ori e nevoie de un suport material?

Poate fi si o idee sau o teorie, dar singurul mod in care pot istorisi arta este sa ma concentrez asupra obiectelor si, plecind de la ele, sa vorbesc despre concepte sau despre mediul cultural pe care il creeaza. Evident ca nu ma pot ocupa de toate aceste obiecte. Incerc doar sa gasesc niste puncte prin care sa intru in imaginatia umana.

Care este diferenta dintre un obiect si un obiect de arta?

Arta este o piatra care seamana vag cu un trup de femeie. Cineva a vazut aceasta asemanare si a cioplit niste linii pe suprafata ei. Si atunci a aparut un loc invizibil, numit minte umana, care spune „m-am uitat la alte obiecte si vad ca exista o categorie numita corp de femeie pe care o pot aplica la acest obiect". In toata arta exista acel lucru indefinibil numit minte, spirit, constiinta, geist, ceva care este invizibil. Artistul francez Odilon Redon a spus ca „arta este logica vizibilului in slujba invizibilului". Si cred ca este o afirmatie foarte frumoasa. Obiectele devin arta atunci cind inseamna ceva in mintea oamenilor care le privesc.

Este contextul important atunci cind receptam arta?

Asta e o intrebare extrem de buna si aleg sa dau si raspunsul care suna nebunesc. Nu, nu este important. Daca se intimpla un miracol al imaginatiei, obiectul capata propria putere de fascinatie, fara vreo legatura cu contextul in care a fost facut sau cel in care este privit. Modernitatea aduna toate aceste obiecte care au facut la un moment dat parte din ritualurile si din traditiile oamenilor in muzee, scotindu-le din context. Este un act de violenta asupra acestor obiecte, dar muzeele pot fi locuri minunate. Eu iubesc muzeele, chiar daca sint uneori niste locuri nebunesti, cu obiecte furate din vietile oamenilor si din mediul in care au fost create si asezate intr-un spatiu expozitional institutionalizat. Arta nu este in general facuta pentru muzee. De fapt, arta de calitate cu siguranta nu a fost creata pentru muzee.

Sinteti un om educat. Care sint instrumentele pe care le folositi pentru a intelege arta si pentru a putea face o sinteza a istoriei artei?

Sint foarte norocos, pentru ca tatal meu este un scriitor foarte bun, scrie mult mai usor decit mine, de exemplu. De la el am invatat ca am nevoie de o voce pentru a scrie despre arta. Trebuie sa gasesti o voce, sa te uiti la lucrari si sa descoperi o metoda de a traduce experienta ta vizuala. Este vorba despre intuitie. Logica, studiile si structurile academice vin pe parcurs.

Cum ramine cu oamenii complet needucati, care nu stiu nici macar sa citeasca? Ce instrumente au ei pentru a se apropia de arta?

Sint multi oameni care nu stiu sa scrie, dar majoritatea stiu sa priveasca. Nu exista oameni lipsiti de cultura. Oamenilor le este teama sa recunoasca faptul ca se simt terifiati de Arta cu A mare, o institutie culturala imensa. Fiecare om traieste experiente vizuale individuale foarte puternice. Ceea ce au vazut cind au trecut printr-o padure, ce au simtit cind au intrat intr-o anumita cladire, toate sint experiente estetice. Oamenilor le este teama de aceasta categorie a esteticului.

Care sint asemanarile dintre o experienta mistica si una estetica?

Cred ca experienta estetica este un caz special de experienta mistica, pentru ca cea mistica este mai generala si reuseste sa elimine tot restul lumii. Si asta poate face si impactul unui obiect de arta anume, dar sint in planuri diferite. Spiritualitatea este cea care ne da calitatea de a fi umani si trebuie sa luam in considerare resorturile spirituale in intelegerea umanitatii, dar nu imping niciodata zona asta in fata atunci cind vorbesc despre arta, prefer sa o tin undeva in substrat. Este suficient sa vorbesc despre aceste obiecte si sa incerc sa inteleg ce semnificau ele la baza.

Aveti un discurs foarte personal in „Oglinda lumii. O noua istorie a artei". Folositi persoana intii si a doua, va exprimati preferintele sau abordati, in unele paragrafe, un ton mai degraba colocvial. Ati experimentat sau ati stabilit inca de la inceput ca aceasta va fi abordarea?

Am dezvoltat acest tip de abordare in timpul discutiilor cu studentii mei, cind se acumuleaza energii si eu vorbesc incontinuu cu fata la un ecran, si evident ca introduci in discurs tot soiul de informatii istorice, faci paralele cu antropologia sau sociologia si pe parcurs toate aceste mecanisme se automatizeaza, toate directiile in care o poti lua dintr-un punct. M-am antrenat sa aduc tot felul de condimente discursului meu astfel incit sa fie o poveste, cu personaje, intriga si rasturnari de situatie, sa implic cititorul in aceasta poveste, nu doar sa descriu niste peisaje.

Deci sinteti un povestitor, nu un istoric sau un teoretician…

Da, in mod clar, un povestitor. Povestitorii trebuie sa aiba incredere in propria voce. De cind au invatat sa comunice, oamenii au spus povesti. Asta fac si eu acum si ma straduiesc sa spun o poveste cit mai adevarata.

Cum a decurs procesul de selectie a lucrarilor cu care v-ati exemplificat cartea?

Am un perete imens la mine in atelier, care este in permanenta ticsit de reprezentari ale mai multor piese apartinind diferitelor culturi, si ma tot intreb ce-mi place la o piesa anume, le compar intre ele, ma concentrez asupra culorilor ori a formelor sau asupra detaliilor si-mi petrec mult timp in fata acestui perete. Uneori mi-a fost foarte dificil sa aleg, mai ales cind am ajuns la arta contemporana si tinerii artisti britanici, cum sint Damian Hirst si cei din generatia lui.

Nu v-a fost teama ca acest tip de abordare duce la relativism?

Nu, nu cred ca e vorba despre asta. E foarte multa arta proasta, tone si tone de lucrari groaznice si plictisitoare. Eu nu vreau sa scriu despre arta proasta, chiar daca a fost comandata de un faraon renumit. Chiar cred in arta de calitate si asta nu e relativism. Nu cred ca vreun om inteligent poate crede ca o cultura este mai buna sau mai proasta decit alta.

Pentru a vizita pagina personala a scriitorului Julian Bell accesati www.cotidianul.ro/select