Sau cum poate fi facuta o idee generoasa una cu pamintul.

Acum aproape o jumatate de secol, pe 28 octombrie 1962, presedintele Frantei, Charles de Gaulle, chema poporul francez la referendum. De fapt, Generalul incerca sa puna punct unei crize a regimului politic generate de acutizarea conflictului dintre presedinte si parlament. Iar referendumul din 1962 a fost folosit pentru a distruge sistemul de partide, caci nu parlamentul ca institutie, ci partidele se opuneau monarhiei republicane inaugurate in 1958 printr-o autentica lovitura de stat constitutionala. In 1958, profitind de revolta „spontana" a armatei franceze din Algeria, De Gaulle a revenit la putere, iar printre conditiile sale era si schimbarea radicala a sistemului constitutional in sensul prezidentializarii. De aceea, prin Legea constitutionala din 3 iunie 1958 De Gaulle a dat o autentica lovitura de stat. Legea in cauza introducea principiul revizuirii legii fundamentale de catre guvern, iar nu doar de Adunarea Nationala asa cum prevedea Constitutia din 1946. Din acel moment, prezidentializarea regimului nu a mai putut fi oprita. Cu aceasta ocazie, deloc intimplator, referendumul a fost reabilitat ca instrument de control al parlamentului. Rolul sau era sa corecteze tendinta ultrareprezentativa a regimului parlamentar.

Patru ani mai tirziu, in 1962, dupa ce criza algeriana fusese depasita, partidele au estimat ca isi pot relua locul in centrul scenei politice. Dar De Gaulle a recurs la referendum pentru a forta re-legitimarea sa. Subiectul nu avea legatura cu situatia politica si facea obiectul unui consens larg: alegerea directa a presedintelui. O data ce referendumul a confirmat influenta lui De Gaulle (62% in favoarea „da"-ului), acesta a recurs la alegeri anticipate care au devastat peisajul politic francez. Practic, nici astazi, cincizeci de ani mai tirziu, partidele nu si-au revenit. Pentru ca referendumul nu a consacrat doar alegerea directa a presedintelui, ci a confirmat un sistem de putere in care presedintele guverna, iar parlamentul, dominat de partidul prezidential, il asista.

Ce a urmat? La alegerile din 1965, De Gaulle a fost deja pus in situatia umilitoare - pentru un lider a carui legitimitate parea eterna - de a se confrunta in al doilea tur de scrutin cu François Mitterrand, pentru ca in 1968 Franta sa devina neguvernabila din cauza miscarilor studentesti, iar in 1969, cind a incercat sa repete figura din 1962 convocind un nou referendum, de data aceasta pe tema descentralizarii, Generalul sa constate ca nu mai e dorit si sa se retraga. In urma sa a ramas un regim politic cu puternice accente personale care a permis prima alternanta la guvernare abia in 1981; apoi, a luat o turnura vag parlamentara o data cu coabitarea; intre 1986 si 2002, noua ani, majoritatea parlamentara a apartinut partidelor antiprezidentiale. Istoria continua pina astazi, caci, din momentul in care coabitarea nu a mai functionat ca mecanism de reglaj, dupa 2002, conflictul s-a mutat in strada.

Sa fie vreo legatura intre cazul francez si cel romanesc? Desi diferentele sint importante, exista si elemente comune. In primul rind, referendumul, care se poate transforma dintr-un instrument al democratiei semidirecte intr-un inhibator, ba chiar in alternativa a democratiei parlamentare. Insa nu referendumul, ci doar utilizarea sa excesiva poate amplifica disfunctii ale mecanismelor democratice.