Jale politica langa sicriul lui Dobrin

Moartea fotbalistului Nicolae Dobrin m-a socat, asa cum a socat si alti iubitori ai fotbalului. A fost un om din generatia mea, cu un talent de dribleur iesit din comun. Stirea a rupt lectura presei realizata matinal de Radu Cazan si a tinut-o tot asa. Toata media a deplans moartea prematura a magicianului de pe gazon. Dobrin pitea mingea si umilea orice glorie fotbalistica. I-am reprosat insa, intotdeauna, viata nu tocmai sportiva pe care a dus-o, excesele care au cotizat de altfel la scurtarea ei. I-am reprosat imprudentele pierderi de nopti la campionatul mondial din Mexic care l-au determinat pe antrenorul nationalei sa-l tina pe tusa. Dar asta a fost Dobrin. Nimeni nu-i contesta uriasele merite iar durerea suporterilor este indreptatita. Durerea mea a fost reala atunci cand a descaltat pentru totdeauna ghetele de fotbalist. Atunci l-a pierdut fotbalul pe jucatorul Dobrin. Acum familia si prietenii l-au pierdut pe omul Dobrin. "Cat de grea este pierderea pentru fotbalul romanesc?", intreaba reporterita tv personaje trezite matinal. Unii stau pe ganduri, altii raspund ca este o pierdere uriasa pentru fotbal. Da, dar nu acum, ci atunci cand Dobrin a incetat sa mai joace. Legenda Dobrin a ramas si va ramane si dupa moartea lui. Moartea a scurtat viata pamanteana a unui om care candva a avut un talent deosebit. Dumnezeu iti da un har, dar depinde si ce stii sa faci cu el. Dobrin, din vina vremurilor pe care le-a trait, dar si din vina proprie a facut, cred eu, mai putin decat ar fi putut sa faca. Din acest motiv eu il iubeam mai mult pe Dumitrache. Din generatia tineretii mele, Dumitrache, plans si el de curand, mort de asemenea relativ tanar, trecea ca o sageata, fara sa oboseasca, de la un capat la celalalt al terenului, dribla, suta fulgerator si inscria. Dobrin isi construia spectacolul uluitor pe cativa metri si pasa magistral.


Imi amintesc primele mele luni la Valcea, ca june ziarist, dupa terminarea facultatii. Aveam un recamier intr-o camera de bloc imprumutata de un coleg. Am urmarit cu sufletul la gura meciul sustinut de ai nostri la Budapesta. Dobrin a dat un gol magnific in poarta ungurilor. Am sarit pana in tavan si cand am cazut la loc am rupt in doua recamierul. Am luat in brate televizorul si l-am pupat. Gesturi de microbist nebun. De aceea ii inteleg pe toti cei care trec indurerati pe langa sicriul celui care a fost idolul tineretii lor. De la un punct incep insa exagerarile. Autori, ca de obicei, politicienii.


Primarul Pitestilor, nu stiu exact cum il cheama, a propus Guvernului o zi de doliu national. Imi amintesc cu durere in suflet moartea profesorului universitar Tudor Popescu, membru al Academiei si cel mai mare specialist al nostru in drept international. Americanii l-au propus pentru premiul Nobel pentru Pace. Motivul? A salvat, prin abilitati de jurist, in plina perioada stalinista, lacasurile de cult din Romania, biserici ortodoxe sau catolice, sinagogi, moschei. A pastorit generatii intregi de juristi. Moartea lui s-a consumat public pitita dupa cateva mici anunturi in coloanele mortuare ale ziarelor. De curand a murit David Ohanesian, interpret magistral al rolului Oedip, coleg de scena cu Pavarotti, ambasador al culturii romanesti in lume. Condoleante retinute, unele jelanii publice discrete. Nu stiu ce s-a petrecut in Romania cand a murit Eminescu. Unul din cei mai mari prozatori ai lumii, Tolstoi, a murit intr-o statie pustie de tren, dintr-o gubernie ruseasca undeva spre Siberia. Se certase cu nevasta si plecase de acasa. A fost inmormantat, el, marele prozator, marele mosier, ca ultimul sarman. Tarul n-a fost la mormantul lui cu toate ca Tolstoi a valorat pentru Rusia cat o suta de tari.


Departe de mine gandul de a minimaliza meritele fotbalistului Dobrin. Departe gandul de a suspecta de fals tristetea suporterilor. Dar de aici pana la doliu national e cale lunga. Sunt numerosi concetateni care nu iubesc fotbalul. Habar n-au cine a fost Dobrin. Nu-i cunosc nici pe Hagi sau Mutu, glorii contemporane. Cum sa-i obligi la o suferinta care nu e a lor? Traian Basescu, presedintele care nu iarta, ca o musca, nici un os de sfant, nici un praznic si nici un cadavru, s-a asezat mot si peste gloria bietului Dobrin. Tristetea lui, vecina ca intensitate cu cea de la inmormantarea politica a lui Stolojan, m-a dat peste cap. A urmat fireste balciul cu steaua nu stiu care de cavaler s.a.m.d. Acestea, cred eu, sunt excesele, mizeria teatrului politic din Romania.


Butonand telefonul am dat de numele lui Octavian Paler. Ce-ar fi zis batranul Paler despre toate acestea? Am apasat, cu mana tremuranda, tasta. Din Calea Lactee nu mi-a raspuns vocea scriitorului, ci, mult mai de jos, robotul feminin care anunta in engleza ca numarul format "is not in service".
    

---

Despre autor: