Orasul interzis

In centrul Beijingului, in celebra Piata Tien-An-Men, se afla intrarea in asa-zisul "Oras interzis", o suma de palate, extrem de incomode locuirii unui om de azi, unele ale imparatilor Chinei, altele ale nevestelor lor si, in fine, altele ale favoritelor lor.
Traditia europeana e mai modesta, iar regii nu ne-au lasat, sau, ma rog, unii nici nu le-au lasat, ci au fost somati sa le lase, decat niste simple palate, asezate pe spatii mult mai reduse decat "Orasul interzis" de la Beijing. Cat despre favorite, la noi cel putin, acestea, in numar de una, Lupeasca, isi aveau vilele prin oras, la oarecare distanta de palatul regal. Iar favoritele de azi, o madam Udrea de exemplu, isi fac singure palatele, fie din afacerile cu diferitele guvernari, fie din cine stie ce alte surse.
In schimb, la noi, situatia e clara: tot Bucurestiul a devenit un oras interzis. Un oras interzis modern, in care - ca si in cel de la Beijing, acum - intra tot omul, daca poate. Intra: cu automobilul propriu si face in cate doua-trei ore o distanta de 30 de minute; cu troleibuzul, tramvaiul sau autobuzul, care merg in acelasi ritm de melc; sau, pentru distantele mici, cu pasul propriu. Nici una dintre aceste solutii insa nu e buna. Daca pentru primele doua am explicat de ce, sa ma explic de ce nu prea poti merge nici pe jos. Sau, cum spunea cineva, "cu masina pe jos" (cu o mica deformare franceza de pronuntie se poate obtine o aluzie la celebra masina din pentagon). N-ai cum sa mergi pe jos, pentru ca risti sa fii calcat de vreo masina. Pe trotuar sau pe carosabil, pe unde trebuie sa treci mereu, deoarece fostul trotuar pentru pietoni este astazi locul preferat de parcare al multor soferi, probabil exasperati si ei de... orasul interzis.
In anii comunismului, Bucurestiul era un oras inchis, alaturi de alte mari sau mai mici orase din Romania. Inchis/inchise in sensul ca nu te puteai stabili in el/ele daca nu aveai buletin de Bucuresti (Cluj, Iasi, Timisoara etc.). In proclamatia Frontului Salvarii Nationale care a deschis granitele tarii, au fost deschise si granitele oraselor inchise. Asa a ajuns Bucurestiul oras deschis in seara de 22 decembrie 1989, daca nu cumva doar a doua zi. Deschiderea asta a tinut, e drept, cativa ani, ba, daca e vorba de a te stabili aici, ea continua si azi. Numai ca nu vad de ce te-ai mai stabili in Bucuresti, daca nu ai cum sa te deplasezi, altfel decat cu eforturi si cheltuiala enorma de timp, dintr-o parte a orasului, unde, sa zicem, locuiesti, in alta, unde, sa zicem, ai treaba. Primarul ne anunta ca situatia nu se va remedia in urmatorii trei ani. Eu plusez: nici in zece. Ciudat cum un partid care a tot dat ministri ai Transporturilor si primari nu a fost in stare sa regleze transportul prin Romania si prin Bucuresti, timp de atatia ani. Pe de o parte, autostrazile nu s-au construit, pentru ca, cica, "nu avem nevoie, nu avem circulatie", cum spunea ministrul din 1997, ca si cum totul s-ar reduce, in proiectele unui minister, ale unui guvern, la ziua de azi si, cel mult, maine. In 17 ani se puteau face mii de kilometri de autostrazi si se puteau construi, de asemenea, zeci de kilometri de linie de metrou. Asta daca eram chinezi. Dar nu, la noi, orasul interzis e doar o parodie a celui chinezesc, pentru ca suntem - nu-i asa? - in tara parodiilor fara sfarsit. Celelalte, altadata.

---

Despre autor: