Trenul Revolutiei era atit de plin cu lustrabili in 1990, incit s-ar fi golit vagoanele in caz ca ar fi luat cineva in serios Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Exista vreo legatura intre coruptie si lustratie? La prima vedere, nici una. Totusi, daca in 90 problema moralei in politica ar fi avut drept rezultat citeva renuntari la politica din motive morale, poate ca spectacolul coruptiei din Romania n-ar fi atins nivelul superproductiei in serial de azi, cu protagonisti pescuiti din toate partidele.

Subiect discutat si mai ales aplicat in mai toate celelalte tari est-europene, lustratia a fost de la bun inceput la noi un simplu prilej de gilceava, in care democratia a functionat ca in povestea cu cocosul rosu.

Disidenta recunoscuta din Romania era atit de subtire, incit nu se putea face cu membrii ei nici macar un guvern provizoriu, darmite sa structurezi vreun partid sau macar o instanta morala careia alegatorul sa-i acorde atentie. Taranistii care ar fi avut prin seniorii lor autoritatea de a impune lustratia pe agenda politica erau zburataciti pe unde apareau de tineretul politic ambitios care tocmai rupsese lanturile UTC. Astfel ca intratabilul monarhist Corneliu Coposu a ales drept candidat la presedintie pe fostul membru de partid Emil Constantinescu dupa o prima incercare cu Ion Ratiu. Sugestiv pentru criza de solutii din anii nouazeci a fost ca liberalul Radu Cimpeanu i-a propus regelui Mihai sa candideze la presedintie, ceea ce i-a intaritat impotriva lui si pe monarhisti, si pe liberalii cu vederi republicane. Comentatorul politic nr. 1 al vremii, raposatul Silviu Brucan, care indeplinise o functie asemanatoare in anii 50, cind cerea in "Scinteia" condamnarea taranistilor tradatori de tara, ii lua peste picior pe adeptii lustratiei ori de cite ori avea ocazia, intrebuintind in acest scop berbecele de asalt al zdrobitoarei popularitati a lui Ion Iliescu. Cine a incercat sa intre in politica in 1990, din pozitia de independent, n-a gasit loc decit la rezervele echipelor de partid. FSN-ul emanat de Revolutie era atit de incarcat, incit s-a putut rupe in doua fara sa se cunoasca. Iar partidele rezultate s-au mai fracturat si ele. Liberalii au uitat de cite ori au trecut prin sciziparitate, cit despre taranisti, acestia au apucat sa fie uitati si de electorat, incit ar trebui sa-i multumeasca lui Ioan Muresan ca i-a readus in atentia opiniei publice prin alianta lui secreta cu liberalul Remes.

Ca in Romania nu s-a facut lustratie n-ar fi nimic. Macar la acest capitol am anticipat si noi politica Uniunii Europene in materie de drepturile omului. Partidele i-au primit cu bratele deschise nu numai pe fostii baieti buni cu functii inaltute in PCR, dar si infractori de drept comun, care dupa 1989 s-au metamorfozat in fosti detinuti politici. Lipsa oricarei site morale a transformat lustratia intr-un subiect de-a dreptul comic in lumea politica autohtona. In cei 17 ani de inflorire a democratiei romanesti, lustratia din motive politice, despre care se vorbeste periodic si la un nivel speculativ ca despre sexul ingerilor, a devenit o chestiune de-a dreptul onorabila, in comparatie cu mai noile motive de lustratie, cele de drept comun, care au dus la aparitia unei aliante transpartinice intre reprezentantii noii categorii de lustrabili.