Niciodata n-am laudat meseriile care se platesc cu moartea si n-am s-o fac nici de data asta. Riscul mareste re­teta, stiu asta. Posibilitatea mortii amplifica atractia unui spectacol, dar eu, care n-am voluptatile lui Hemingway si care nu vad nimic poetic in uci­derea unui tigru, privesc cu nein­cre­dere asemenea cutezante. Explicatia e mai simpla decat se spera. Eu inca nu inteleg moartea si nu pot sa ma pronunt intr-o problema care scapa puterilor mele. (...) Lidia Jiga nu vana lei, ea incerca un risc egal: incerca sa imblanzeasca leii si panterele. N-am crezut nicio­data ca intre un om si o pantera se poate stabili o comunicare. Li­dia Jiga, dresoarea Circului din Bu­curesti, credea intr-o asemenea po­sibilitate. (...) Biciul poate sa adu­ca doar sange, rani, uimire si do­rinta de razbunare. (...) Dar Lidia Ji­ga credea, evident, in puterea iu­birii, si nu in puterea biciului... Si ia­ta ca si iubirea s-a dovedit ne­pu­tinci­oasa, si, in timpul unei reprezen­ta­tii publice, desfasurata la Harcov, animalele, in a caror loialitate golaneasca macar credea, au tradat-o, au navalit asupra ei si au ucis-o... Moartea Lidiei Jiga a devenit un punct din program... si ce moarte cumplita... si ce moarte cumplita...