Cu vocatie pentru ciocane

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Faptul ca Marinel, baietelul de numai 2 ani al familiei Purdelea, se juca, inca de pe vremea cand alerga cu premergatorul prin sufragerie, cu clesti, bomfaiere si ciocane era normal. Mecanicul auto Purdelea isi lasa sculele pe unde-i venea. Gaseai chei franceze in pat, surubelnite-n ciorba si sublere-n baie. Dar de ce-i placea lui Marinel ciocanul de doua kile, mai mult decat bormasina de trei kile era un mister. Cand vedea ciocanul, Marinel urla de fericire, iar cand nu-l vedea urla pur si simplu.


Cu un ciocan nu faci multe lucruri, dar cate se pot face le facea si Marinel. Dadea tare cu ciocanul in tot ce-i iesea in cale. Cel mai mult si mai mult ii placea sa dea cu ciocanul in pisica si sa nimereasca oglinda. Pentru un copil de 2 ani, un ciocan de doua kile ar  fi trebuit sa fie un lucru peste puterile sale. In manutele lui Marinel insa ciocanul parea ceva de la sine inteles. Puteai sa crezi ca se nascuse cu el in brate. Incerca maica-sa sa-l pacaleasca si sa-i dea altul gonflabil, care facea "piu, piu" cand lovea in cap motanul si "puf, puf" cand il trosnea peste urechi. Lui Marinel nu-i placea deloc "piu, piu", iar "puf, puf" nici atat. Lui ii placea "zdranga, zdranga", cand arunca ciocanul in oalele de supa si "aoleu, luate-ar dracua€™ de copil tampit, ca m-ai schilodit", cand il lasa sa pice pe picioarele sora-sii.


Marinel avea vocatia ciocanului. Dar, daca urma sa se faca mecanic auto sau criminal in serie, era greu de spus. Cand un prunc e atat de fascinat de un ciocan greu, soarta ii deschide in fata mai multe usi. La urma urmei, si doctorii, cand iti verifica reflexele la genunchi, tot cu un ciocanel o fac. Dragostea inexplicabila a unui tanc pentru un ciocan de doua kile nu-i in mod necesar si dovedit stiintific garantia la maturitate, a unei iubiri ravasitoare pentru baroase de zece kile. E posibil sa fie vorba doar despre o atractie primara conceptuala, iar la 20 de ani Marinel sa ajunga ceasornicar.


Toate astea insa sunt divagatii. Sigur era numai programul zilnic cu ciocanul al micutului. Dormea cu el in pat. Asa cum alti copii nu se despart de ursuletul de plus fara un ochi. Uneori, in somn, se visa bebe si se repezea la tata doamnei Purdelea manuind dezordonat ciocanul. Ce-o sa iasa din copilul asta al nostru?, se intreba retoric doamna Purdelea, privindu-si tatele invinetite, dar raspunsul avea sa-l capete tarziu, cand Marinel s-a angajat la o firma care darama blocuri si case vechi cu biloiul de doua tone.


Cocotat pe macara, Marinel izbea blocul cu biloiul de fier drept in punctul unde acesta era vulnerabil. Unii s-ar fi simtit cumva vinovati pentru faptul ca daramau intr-o zi ceea ce altii ridicasera prin truda in luni. Pe Marinel, daramatul insa il facea fericit. E un talent si asta, spunea patronul, fiindu-i oarecum teama de Marinel. De fapt, nu Marinel, cel de pe macara, il baga la idei, ci Marinel, cel care, cand venea sa-si ia leafa, se uita la oglinzile stil din vila transformata in firma cu un alean de indragostit si cu ochii mariti de pofta.

---

Despre autor: