Nu e vorba numai despre absenta consensului in jurul unui proiect national. Nici de folclorica „mediocritate" a clasei politice. Asemenea macro-explicatii functioneaza doar ca scuza pentru neputintele ceva mai personale pe care ni le tot ascundem.

Am putea numi „energie sociala" suma interactiunilor noastre din spatiul public. Zi de zi, milioane de romani transpun existenta colectiva in micro-eforturi din care urmeaza sa rezulte o anumita valoare adaugata. Orele de program, la serviciul fiecaruia, sau ragazul alocat distractiei sint tot atitea prilejuri cotidiene de a fi impreuna, cu un anume scop. Ei bine, ce ne mina in aceasta batalie curenta? Dorinta de a trai mai bine e un mobil raspindit si insuficient, caci e strict egoist. Cind vine vorba despre energia unei societati, sintem chemati sa pretindem de la viata mai mult decit un frigider plin, o masina noua si o casa spatioasa. Urmarim calitatea convietuirii. Visam recunoasterea muncii pe care o facem, pretuirea competentelor dobindite. Ni se pare normal sa fim tratati cu o minima politete, sa avem adversari onorabili si prieteni pe care putem conta. Undeva, la marginea constiintei comunitare, apare mereu himera unei Romanii „civilizate". Am vrea sa traim cu mai putine frustrari, sa ne dedicam propriilor talente, sa lasam ceva in urma noastra. Si totusi, asemenea exigente primare par inca utopice. De ce oare? Un posibil raspuns e acela ca sintem poporul care iroseste cea mai larga parte din energia sociala cu care e inzestrat.

Nu e vorba numai despre absenta consensului in jurul unui proiect national. Nici de folclorica „mediocritate" a clasei politice. Asemenea macro-explicatii functioneaza doar ca scuza pentru neputintele ceva mai personale pe care ni le tot ascundem. Ma refer la verbozitatea noastra balcanica, la incapacitatea de a focaliza obiective si de a le realiza, cu tenacitatea necesara. Ma gindesc apoi la blestemata ecuatie dintre „smecherie" si „desteptaciune", desi prima produce doar falsuri (legale sau existentiale), in vreme ce a doua, numai sofisme. 70% din oferta mediatica e orientata spre tinte minore, veritabil festival al diversionismului. Dezbaterea publica, stimulata oengistic, se dovedeste formala, de parca am recita cu totii o lectie preluata prin invatamint la distanta. Nici una dintre temele care participa obiectiv la incurajarea „binelui comun" nu e urmarita pe fond. Un observator extern ar putea oricind trage concluzia ca nu ne intereseaza decit autoponegrirea, bascalia fatalista, zvonul de mahala si miza, foarte comunista, a egalitatii prin injosire generala. Ar fi un verdict exagerat de nefericit. Pentru ca umanitatea noastra, schimonosita sub chinurile tranzitiei si totusi „salvata" prin integrarea in UE si NATO, dispune in continuare de multiple resurse. Am avut cindva o societate asezata, din care izvorul unei revolutii moderne tisnea, creator, in respectul Europei. Nu era o societate fara conflicte, tocmai pentru ca incepea sa fie una democratica. Avea insa clasa, nu lupta de clasa. Avea staif, privea in sus, cauta progresul, oricit de iluzoriu ar fi acest fenomen la nivelul duratei lungi. Intrebati-i despre acea Romanie pe cei care au apucat-o si care nu mai au, fara noi, puterea de a o reinventa.