Lucinda se plimba incet pe strada intr-o dimineata rece de noiembrie... "Bineinteles ca se plimba", imi spun nemultumita. Eu, adica ea, cand merg dinÂtr-o parte intr-alta, am obiceiul sa ma joc de-a scriitoarea, de obicei, si majoritatea p
Lucinda se plimba incet pe strada intr-o dimineata rece de noiembrie... "Bineinteles ca se plimba", imi spun nemultumita. Eu, adica ea, cand merg dinÂtr-o parte intr-alta, am obiceiul sa ma joc de-a scriitoarea, de obicei, si majoritatea povestilor mele incep cu eroul/eroina plimbandu-se si sfarsesc repede, la culoarea pardesiului, a esarfei asortate sau a unei lumini specifice care cade intr-un anume fel pe trotuarul umed sau pe fatadele feluritelor cladiri vechi, precum cele din vederile de pe vremuri, cand ajung la destinatie. Cum e si in dimineata asta, ma grabesc spre filarmonica. La munca adica, sunt in intarziere si imi indulcesc cele cateva momente dinainte de marea sapuneala ce ma asteapta incercand sa-mi imaginez cum as arata imbracata intr-un pardesiu de lana veritabila, cu pielea de culoare alba si cu o coama de par, ca in
moda anilor 1990. Trebuie sa ajung odata, imi spun, si grabesc pasul, vremea e intr-adevar mizerabila, n-am inventat-o, si in graba mea agat cu suflaiurotorul o pereche de velociformere verzi lasate cam neglijent, as zice eu, si cu sireturile desfacute, la intrarea de la ZumbeispielBank - care se afla la zece minute de filarmonica. Departe, ar trebui sa fiu deja acolo, incep sa ma agit, in timp ce alarma velociformerelor vocifereaza in spatele meu pe un ton sasait, iritat si mecanic "ne-ai atinss la tocul ssstang, ne-ai atinss la tocul ssstang" si proiecteaza holograma supradimensionata a accidentului la inaltimea unui stat de om deasupra trotuarului. In potopul de injuraturi care s-a pornit in urma mea din cauza luminilor hologramei, care intra in ochii tuturor, mi s-a parut ca detectez o voce cunoscuta, asa ca ma intorc, si rau fac... exact la timp sa vad proiectia izbiturii. Inevitabil, privirea imi coboara spre coltul din dreapta jos al cutiei suflaiurotorului - bineinteles ca pe cutie nu se vede nimic, dar in partea aceea sunt lentilele-prinzatoare-de-imaginatie, care sunt foarte sensibile magnetic, si, cum cutia e una dintre cele mai ieftine (sa nu bata la ochi, ma mai intorc seara tarziu acasa, cu viata asta artistica) nu ofera cine stie ce protectie. Suflaiurotorul nu e al meu, l-am primit special pentru concertul din Londra, pentru care ne pregatim acum, de la seful orchestrei, e adus de pe Uranus si stiu ca a costat o avere. Chiar asta imi lipsea, sa se strice, in ziua asta mizerabila de noiembrie, dupa ce nu-s in stare sa ajung la timp la nici o repetitie... "Lucinda!" - cineva ma striga, nu mi se paruse - , posesorul vocii cunoscute de adineaori e Baltazar, un vechi prieten, care vinde acum tot felul de obiecte si mici aparate excentrice, nici nu stiu cine le face pentru el. N-am nici un chef sa ma opresc si sa mai pierd cinci minute, asa ca ma intorc pe jumatate si mormai un "Salut" cu iz de dimineata grabita si dau sa imi continuu drumul. "Lucinda, stai un minut!..." "Mai, baiatule, n-am un minut sa stau..." "Stai, am ceva sa-ti arat... Numai pentru tine, ti-l dau la jumate pret", il aud cum se grabeste in spatele meu sa ma ajunga si am deja curiozitatea necesara sa ma opresc. Oare ce o fi avand sa-mi arate de data asta? Evident ca nu e la jumate pret, e cu cat sperase sa-l vanda si inca ceva pe deasupra, dar suntem prieteni... si daca scot jumatatea la jumate inseamna totusi ca am facut o afacere. "Ei, serios? Ma grabesc, am intarziat deja, daca vrei ne intalnim dupa-amiaza la o cafea si imi arati atunci ce ai... ce zici?", ii spun, cu un zambet incurajator, in speranta ca o sa reusesc totusi sa-mi continuu drumul - dar pe urma ii vad fata dezamagita si capat vagul sentiment ca ar prefera sa imi arate acum, ca in lunile de cand nu ne-am vazut nu i-a mers prea bine, si ca daca ii dau o intalnire pe dupa-amiaza sigur n-o sa se arate. "Dureaza doar un minut", imi spune, "hai sa-ti arat si pe urma mergi unde vrei". Baltazar poate fi dezarmant, imi zambeste si eu ma inmoi, am avut intotdeauna o slabiciune pentru el. "Hai sa-ti arat." Scoate dintr-unul din buzunarele de pe maneca stanga - poarta o haina cu multe buzunare, toate ticsite - o bagheta mica nichelata, cu un led albastru la unul din capete. Bagheta ii incape in palma cu totul si mi-o infige in fata, foarte aproape, de parca intr-adevar ar trebui sa imi dau seama ca ma aflu in fata unui miracol al tehnicii; numai ca eu nu inteleg nimic. "Amicul meu a numit chestia asta «creanga de nichel»a€¦ n-as sti sa-ti spun exact de ce. Oricum, ieri a terminat-o si am incercat-o amandoi, e absolut spectaculosa€¦" Imi ia mana stanga si, chiar inainte de a-mi lasa sa cada o boaba de lumina albastra in palma, imi spune: "Cand simti ca incepe sa vibreze si sa se incalzeasca, ii dai drumul, indiferent ce se intampla. Ai inteles?". "Da", ii zic, un pic enervata. Deja simt un pic de caldura, dar banuiesc ca am sa simt diferenta. "Ce altceva mai trebuie sa stiu?" "Nimic deocamdata". (va urma)
Despre autor:
