Nora magnatului interbelic Dumitru Mociornita, Rosette Mociornita, locuieste in Canada si picteaza icoane. A venit in aceasta vara in Romania si a acordat un interviu in exclusivitate Cotidianului.

Rosette Mociornita, in Romania, otara in care „limba romana esteschimonosita, sufletul oameniloreste schimonosit" Cit de des reveniti in Romania? Am revenit dupa Revolutie de citeva ori, de trei-patru ori, iar in ultima vreme am incercat sa revin mai des ca sa stau cu Marie-Rose. Am fost decisa sa stau mult. Insa cred ca nu voi putea face asta. Am gasit aici niste detalii din ce in ce mai deceptionante si mai triste.

De ce „deceptionante"?

Eram plina de sperante ca lucrurile vor lua in Romania o anumita turnura si nu s-a intimplat asa. Dimpotriva, sentimentul meu e ca ele o iau in sens invers. Venisem mai ales cu gindul sa vad la fata locului care este explicatia pentru hemoragia aceasta extraordinara spre alte tari a fortelor intelectuale. La noi in Canada tot vin, si vin, si vin. Sint atitia tineri care au aici o conditie intelectuala solida si care totusi vin in Canada si accepta tot felul de slujbe doar ca sa scape de Romania. Si eram pe undeva dezolata fiindca pentru noi exilul a fost un chin. Vedeam ca fuge lumea din tara si nu stiam de ce. Acum, venind aici, inteleg de ce. Pentru ca si acum folosesc un moto din Vlahuta: „Minciuna sta cu regele la masa". Am sentimentul ca nimic nu se concretizeaza aici, ca nimic nu inainteaza, ca totul este numai cearta. Limba romana este schimonisita, sufletul oamenilor este schimonosit. Nu mai e aproape nimic din ceea ce am cunoscut noi inainte de epoca comunista. Toate astea ma dor si simt ca nu voi putea rezista sa ma reintorc definitiv aici. Pentru mine este un miracol ca fata mea poate sa indure, sa stea si sa lupte mai departe.

Care tara e „acasa" acum pentru dumneavoastra, inclusiv dupa dezamagirile de data recenta: Canada sau Romania?

Cind eram in Canada, niciodata in 30 de ani nu am zis ca sint „acasa" acolo. Intotdeauna am zis ca Romania e „acasa", desi am trecut aici prin lucruri groaznice. Sotul meu a fost arestat multi ani, noi am pierdut absolut tot. Am locuit intr-un pod si, ca sa supravietuim, faceam cureluse din piele pe care le vindeam cu 10 bani. Patul copilului era plin numai de cureluse… Desi eram in Canada, fata de care trebuie sa fiu vesnic recunoscatoare, nu m-am gindit nici o clipa ca „acasa" nu ar putea sa fie Romania. Acum incep sa ma indoiesc. Asta e dramatic. Au trecut 17 ani de la Revolutie, am sperat ca in Romania va fi mai bine, dar ma surprind tot mai des ca vorbesc despre Canada ca despre „acasa". Este foarte curios… Revin intotdeauna plina de elan si tot ce vad este cearta, superficialitate la nivelul celora care si-au asumat responsabilitatea destinelor oamenilor din aceasta tara, parca au facut din ea averea pe care si-o impart intre ei fara nici un gind la generatiile care urmeaza si sper ca oamenii acestei tari sa nu accepte aceste conditii ca si normale...

Cind ati revenit prima data in tara, dupa exilul canadian?

Am venit la doi sau la trei ani dupa Revolutie. Parca in 1991.

In timpul comunismului nu ati mai revenit niciodata?

Nu. In 1991 a fost prima reintilnire cu Romania.

Va gindeati acolo ca va veti reintoarce?

Niciodata! 1989 a fost o bucurie extraordinara pentru mine si pentru familia mea. Am fost atunci fericita. Imi aduc aminte ca in noaptea de 21 decembrie a venit multa lume la noi, fericita, cu flori. Am vrut sa plecam cu totii spre Romania, sa ne reintoarcem. Cam toti au ramas insa pe loc, dupa ce am facut vizite in tara si dupa ce am vazut ca sint putine sperante.

Ati fi vrut sa va restabiliti in Romania?

Am fi vrut. Barbatul meu, in mod special. Numai cu acest vis a trait: sa se reintoarca, sa se reintoarca. Si a murit acolo, in Canada. Am sperat ca nu vom muri in alta tara.

De ce se spune ca Dumitru Mociornita (intemeietorul afacerii si tatal lui Ionel Mociornita - n.r.) le-a interzis copiilor lui sa paraseasca Romania dupa instaurarea comunismului? De ce a facut asta?

El era un fiu de taran, care iubea pamintul asta. Nu a avut intelepciunea altora, sa puna bani deoparte in strainatate - nu a pus nici un ban afara. Cind barbatul meu i-a propus sa cumpere ceva in strainatate, a refuzat. A spus ca e roman si ca nu vrea sa plece din tara lui. Drept dovada, si dupa ce comunismul incepuse sa fie o realitate apasatoare, el si-a construit citeva aripi in fabrica lui. De asta zic: e nedrept ca aceste constructii sa nu fie acum in mina celor care le-au construit sau a celor care sint mostenitorii acestora. Socrul meu a crezut profund si sincer in Romania. Murind, a spus: sa nu plece nimeni! Stati aici! Aici este tara voastra! Ar fi distrus daca ar vedea acum cum isi bat joc de munca si valorile lui oamenii noi de astazi.

Si s-a intimplat ce s-a intimplat…

Si s-a intimplat ce s-a intimplat. El nu a crezut ca va fi totul asa de dur. Nu s-a gindit nici o clipa ca va veni mizeria care a fost.

Cum v-ati descurcat in perioada in care sotul dumneavoastra a fost arestat?

Nu am putut sa ma descurc prea bine. Lucram in diverse cooperative de piele. La baza eu sint avocata. Facusem insa cursuri de arta decorativa. Aveam o aplecare catre asta, faceam cu multa usurinta ceea ce faceam. Lucram angajata cu numele meu de fata. Divortasem si revenisem la vechiul nume, pentru ca altfel nu puteam lucra. Lucram la niste panouri imense. Imi amintesc ca am lucrat la mustata lui Stalin cam sase luni. Erau niste panouri enorme cu care se defila pe strada. Lucram ca sa supravietuiesc si aveam in minte gindul de a pleca din tara. Am reusit sa fug pina la urma. A fost atunci ceva foarte interesant: treceam cu Ionel pe Bulevardul Stefan cel Mare si in dreptul unei usi un locotenent sau colonel, nu mai tin minte exact ce era, il saluta. „Va salut, domnule Ionel." Sotul meu il intreaba cine este si cum de il cunoaste. Zice militarul: „Eu sint Vasile, eram muncitor la dumneavoastra. M-ati ajutat de mai multe ori". Si Ionel il intreaba cum a ajuns sa poarte uniforma. Vasile i-a spus ca e nu stiu ce secretar la generalul care elibereaza pasapoarte. Si atunci am zis: „Faceti-mi, va rog, o audienta la domnul general pentru ca am o expozitie in Germania si pentru ca am nevoie de pasaport". Am obtinut un pasaport pentru Germania si am fugit in Canada. Ca sa vedeti cum le aranjeaza viata… Canada, vreau neaparat sa spun asta, a fost o binecuvintare pentru mine. Am ajuns acolo ca un om sarac, nu aveam nici un leu. Am ajuns in Canada cu citeva icoane - le luasem din Germania, de la expozitia mea. Mi-au facut de Craciun, cu aceste icoane, o expozitie intr-o sala impresionanta. Ginditi-va ca eram intr-o tara catolica, intr-o tara care nu cunostea iconografia bizantina. Aici e miracolul: al Canadei, care recunoaste si pretuieste valorile, si al lui Dumnezeu, care te ajuta in viata. Am reusit atunci, pe frigul acela, sa vind aproape toate icoanele. Dupa aceea, icoanele mele au ajuns la primul-ministru al Canadei, la primarul Montrealului, cel care facuse Olimpiada. Am ajuns la televiziune. Asa au inceput sa fie apreciate icoanele mele, icoanele romanesti.

Acum acolo exista un muzeu, daca am inteles eu bine…

Da. De fapt, sint doua muzee unde am icoane. Unul a fost inaugurat de primul-ministru. Icoanele mele au facut in Canada multa publicitate Romaniei. Multi oameni m-au intrebat despre manastirile din Romania.

Cite icoane ati creat?

Numai in muzeu sint peste 120 de icoane. Mai e un muzeu, la o catedrala de la Valefield, unde sint mai putine: vreo 30. Icoanele mele sint in foarte multe ghiduri americane.

Continuati sa pictati icoane?

Da. Cind s-a dus barbatul meu, a fost o drama mare si pentru artistul plastic din mine. El era cel care facea lemnele; el imi pregatea lemnele. O icoana bizantina se face pe lemn. Taia lemnele, le prelucra cu materiale de pregatire, lipea aurul si eu veneam cu pictura. M-a ajutat enorm. M-a ajutat si cind am facut expozitii itinerante.

In Romania ati expus icoanele dumneavoastra?

Nu. Niciodata.

Icoanele pictate de sotia lui IonelMociornita sint expuse in doua muzeedin tara de adoptie a celor doi, Canada Ati vrea? Nici nu stiu. Nici nu stiu daca as vrea. Aici sint multe icoane copiate. Sint icoane facute in serie. Nu stiu daca genul meu ar placea. Nu mi-am pus aceasta problema. Voi continua sa expun in Canada. Ma gindesc tot mai des la barbatul meu. Dupa ce a patimit atita in inchisori, dupa toate suferintele alea, am luat-o de la capat: taia lemne, le pregatea pentru icoane, eu le pictam, mergeam impreuna la expozitii…

Revin putin la sotul dumneavoastra si la perioada aceea foarte delicata: l-ati vazut vreodata cind era intemnitat?

A fost intemnitat deodata cu tatal meu. Amindoi au fost la inceput citiva ani la Jilava. Catre sfirsitul detentiei a fost la Canal, la Poarta Alba si la Navodari. A fost o perioada teribila. Mama, desi era foarte tinara, 47 de ani, a facut un cancer rapid. Aveam „vorbitorul" pe data de 11 cu tata si pe data de 19 cu sotul meu. Nu voiam, sa nu ii fac detentia si mai grea, ca tata sa stie ca mama a murit. Cind mergeam la el, imi puneam rochie rosie. Imbracam haine colorate si el ma intreba - „Ce face Elena?". E bine, ii spuneam. Il minteam ca sa ii pot tine macar putin moralul ridicat. Cind ma intreba Ionel, spuneam acelasi lucru. Murise, intre timp, si tatal sau…

Deci, l-ati vazut in perioada arestului?

Da. L-am vazut de citeva ori, dar numai spre sfirsitul detentiei, in ultimii trei ani.

Cum va amintiti prima zi cu Ionel Mociornita, dupa eliberare?

Locuiam intr-un pod. Ne dadusera afara rusii din casa din Strada Paris 53, acolo unde si acum e legatia Federatiei Ruse. Nu era nici lumina in pod. Cind a venit Ionel, am auzit o sonerie jos. M-am uitat pe geam si am vazut un om absolut de nerecunoscut, ras in cap, slab mort. Avea o lada de lemn in mina. A fost ingrozitor totul, insa i-am multumit lui Dumnezeu ca am putut sa ne revedem.

Va amintiti cumva cind ati ris impreuna prima data, dupa eliberarea lui Ionel Mociornita din arest?

Eu sint un om foarte optimist. Rid mereu. E foarte curioasa firea mea; rid, zimbesc chiar si in momentele cele mai tragice. Risul e, pentru mine, o arma formidabila. A fost un aliat extraordinar pentru mine; rizind am trecut prin momentele cele mai groaznice cu putinta. Va dau numai un exemplu: eu lucram in acea perioada, v-am spus, in piele. Au venit la un moment dat niste tipi de la Securitate care au spus ca tovarasul Gheorghiu-Dej vrea o garnitura de birou din piele. Lucram sub numele meu de fata dupa divortul fortat. Mi-au zis: „Era ordine pe partid sa ii dam lucruri de piele si ne-am interesat cine lucreaza in piele si cineva ne-a spus ca asta face tovarasa Mociornita. Noi am zis ca nu se poate ca tovarasul Dej sa primeasca ceva de la o burgheza ca e o rusine, ca nu putem sa ii dam ceva facut de o mina spurcata de capitalist. Si, astfel, am ajuns la dumneavoastra". Toata seara au stat linga mine, cu nesscafé, o raritate in acele vremuri, ca sa ma stimuleze. Am ris, ca sa revin la intrebarea dumneavoastra, repede. Chiar in primele zile.

Ati fost nevoita sa divortati in perioada de arest al sotului dumneavoastra. V-ati recasatorit legal dupa aceea?

Da. Da. Legal. Sa vedeti: ca sa pot divorta, eu nu puteam spune ca e arestat. A trebuit sa spun, de comun acord cu el, ca e fugit cu o femeie. Cind a venit din arest, el a demonstrat ca asta a fost o minciuna si, in felul acesta, s-a anulat casatoria.

Daca lumea ar fi fost normala, ar fi trebuit sa faceti o cariera in avocatura. Cum ati ajuns sa pictati icoane?

Am facut putin timp avocatura. Imediat am fost data afara din barou, pentru ca eram nevasta unui „exploatator". Am intrat la o intreprindere unde se facea grafica, unde se lucra in ceramica. Am cunoscut o doamna, o pictorita foarte buna - Dudu Alexandrescu - si un pictor - Musceleanu. Amindoi faceau icoane si de la ei am invatat si eu sa fac. Plus ca m-am dus si la o manastire, unde am invatat si mai multe despre icoane de la un preot. El mi-a dat „Erminia", cartea calugarilor dupa care se poate invata cum se fac icoane. Am invatat mult timp ca sa deprind tehnicile, ani intregi.

Acum socotiti ca aveti o tehnica desavirsita? Sau continuati sa invatati?

Invat si acum. Niciodata nu stapinesti totul. Cauti, caut mereu. A, si vreau sa spun inca ceva: noi, romanii, crestem linga icoane de mici. Icoana traieste, intr-un fel, in noi. Mereu.

De ce tocmai icoane bizantine?

Eu gasesc ca sint cele mai frumoase, pentru ca, in primul rind, am crescut linga ele. Pentru mine, icoanele din Occident, frantuzesti, italiene, sint frumoase, dar nu au profunzimea icoanelor noastre. Icoanele noastre au o „privire" extraordinara, profunda, launtrica, au protectie. Eu ma rog la icoane bizantine intotdeauna. „Privirea" icoanei bizantine vine din alta lume. Simti ca nu e ceva uman, ca vine de altundeva. Bineinteles: nu ma refer la icoanele bizantine facute „la tipar". O icoana trebuie sa ia o framintare, un chin, sa iti pui probleme in fata ei.

Cu cite icoane ati plecat atunci cind ati fugit?

Erau vreo 42. Am plecat la o expozitie, la Frankfurt. De acolo, le-am luat mai departe, in Canada.

Cum ati regasit Romania dupa ce v-ati intors? Are sens ce se intimpla aici? Renaste, fie intr-un fel discret, putin din lumea dumneavoastra?

Am simtit ca Romania renaste la inceput, imediat dupa Revolutie. Acum, v-am spus, sint tot mai sceptica.

Rosette Mociornita, in mijlocul icoanelordespre care spune ca „au fost un miracolpentru mine si pentru Ionel" Stiu ca fiica dumneavoastra, am urmarit asta in interventiile sale publice, foloseste des o sintagma - „umbrele trecutului". Cit de lungi sint ele pentru dumneavoastra? Sint si nu sint. Daca m-as refugia in trecut, ar inseamna ca nu am putere sa lupt. Or, eu am luptat toata viata mea, dar daca nu ne intelegem trecutul riscam sa il transformam in viitor si povestea se repeta sub alta forma si alta intensitate furind vietile oamenilor, creativitatea si dreptul lor la fericire.

Se poate spune ca icoanele au fost marele noroc, marele privilegiu care v-a ocrotit in exil?

Numai icoanele! Icoanele au fost miracol pentru noi. Nu am facut altceva. Nici nu am fi putut, de altfel. Ionel avea 50 de ani cind a ajuns acolo; era avocat - ce ar fi putut sa faca acolo? Daca nu ar fi fost icoanele, am fi trait altfel; ne-ar fi fost, cu siguranta, incomparabil mai greu.

Ce se mai poate repara din trecutul dumneavoastra? Mai asteptati vreo reparatie?

Astept pentru fata si nepotul meu. Pentru mine, personal, nu. Eu sint bucuroasa pentru faptul ca, desi s-a dus barbatul meu, cel care ma ajuta foarte mult, continuu sa lucrez icoane.

Ati fi vrut sa fugiti din Romania mai devreme? Ati mai fi rezistat sa stati aici?

Nu. Nu. Nu cred ca as mai fi avut forta. Eram in pragul disperarii. Era asa de greu! Aveam tot mai putini prieteni. Veneau oameni la noi si ne spuneau ca nu vor mai veni sa ne vada pentru ca „am fost chemati la Securitate sa dam rapoarte despre voi". Ajunsesem la marginea mizeriei in podul acela. Fata mea era umilita la scoala, pusa sa spele pe jos, pentru ca era nepoata de burghez.

V-ati intersectat des cu Securitatea si cu securistii?

In Romania, des. Si inainte de arest, si dupa arest. In Canada, nu am simtit.

Reveniti des in mintea dumneavoastra la copilaria petrecuta in Romania?

Tot timpul.

V-ati gindit, v-ati imaginat cum ar fi aratat viata dumneavoastra daca nu s-ar fi intersectat atit de dramatic cu comunismul?

Am avut o viata frumoasa. Am avut un sot unic si am o fiica extraordinara. Am pictat multe icoane. Pe undeva, multumesc lui Dumnezeu pentru ca, datorita comunismului, am facut icoane. Asta cred ca e mai valoros decit daca eram o doamna bogata care participa la receptii.

Care sint „bijuteriile" afective din trecutul dumneavoastra?

Foarte multe. De pilda: tara aceasta e o „bijuterie" pentru mine. Romania era o tara superba. Sint un om bogat pentru ca nu mi-am bazat averea pe contul din banca sau turul de talie si atunci am descoperit ca din ceea ce conteaza nu poate sa imi ia nimeni nimic.

Mociornita: o familie cu un destin trist Dumitru Mociornita a avut in perioada interbelica afaceri importante in domeniul pielariei si incaltamintei. In 1923 a infiintat fabrica de incaltaminte „Mociornita", cu utilaje aduse din Germania si Marea Britanie. Fabrica a ajuns in foarte scurt timp cel mai important producator de incaltaminte din Romania interbelica. La nationalizare, averea i-a fost confiscata, iar el a fost incarcerat. A murit sarac in 1953. Unul dintre cei cinci copii ai lui Dumitru Mociornita a fost Ionel Mociornita. Pentru scurta vreme, cu un an inainte de nationalizare, acesta a preluat administrarea afacerilor familiei; ulterior a fost arestat si el de catre comunisti. Rosette Mociornita a fost sotia lui Ionel Mociornita si este mama lui Marie-Rose Mociornita. Sotii Ionel si Rosette Mociornita au emigrat in anii ’70 in Canada, tara care a devenit patria lor de adoptie. Ionel Mociornita a murit in Canada in anul 2005. Rosette Mociornita locuieste la Montreal si continua sa picteze icoane. Marie-Rose, fiica sa, s-a stabilit in Romania.

Aflati care este adresa site-ului personal al doamnei Rosette Mociornita, pe www.cotidianul.ro/select